În anul 1999, renumitul etnolog dr.  Maria Bocşe, publica jurnalul lui Vasile Bărean din Cătina, a cărui viaţă fusese secerată în Primul Război Mondial, la vârsta de 28 de ani, pe frontul din Rusia. Cu ocazia lansării acestei cărţi, un consătean semnala existenţa în comună a încă unui manuscris, jurnalului lui Ioan Nagy, la rândul său erou al zonei, însă plecat dintre cei vii  în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ana Chindea - Nagy, văduva  lui Ioan Nagy era în acelaşi timp nepoata lui Vasile Bărean şi unica posesoare a operei celor doi mai sus pomeniţi, aşa că a încredinţat carneţelele respective cercetătorilor de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Însă, între prima donaţie şi cea de-a doua  s-a scurs aproape o jumătate de secol. Din ce cauză? Femeia ezitase să ofere instituţiei de cultură şi ultima tranşă de scrieri pe care o deţinea, cea aparţinând fostului soţ, descurajată şi de referatul unui lingvist clujean care condamnase la  uitare poemele şi jurnalul lui Bărean, catalogându-le drept  neinteresante. Însă etnologul Maria Bocşe, cu fleru-i inegalabil, insitând să studieze carneţelele, a realizat imediat că are de-a face cu nişte documente de istorie orală extrem de preţioase. În consecinţă, s-a ambiţionat şi a adunat scrierile celor doi într-o carte, publicându-le.  Apoi,  în anul 2000,  acestor autori - ţărani  li s-a făcut încă o îndreptăţită restituire: scrierile lor au văzut lumina tiparului, dar din păcate într-o ediţie restrânsă, de numai o sută de exemplare. A urmat  propunerea aceluiaşi vrednic cercetător Maria Bocşe, membru al Consiliului Ştiinţific al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, ca volumul să fie retipărit  într-un tiraj superior, lucru ce s-a şi petrecut ceva mai târziu. Însă, din păcate, decesul său, survenit între timp, a împiedecat-o apuce să-şi mai savureze roadele muncii. Până la urmă cartea a apărut recent, într-un tiraj de cinci sute de exemplare, graţie eforturilor directorului centrului, drd Tiberiu Groza şi a Primăriei comunei Cătina. De această ediţie s-a bucurat, pe 29 iulie 2012, întreaga  suflare a zonei – şi nu numai – cu ocazia sărbătorii fiilor satului Cătina, când lucrarea a fost  lansată.

Scrieri  de la “firul ierbii”

   Însă, de ce sunt atât de valoroase memoriile de război ale lui Vasile Bărean şi Ioan Nagy?  Vasile Bărean şi Ioan Nagy au fost doi dintre zecile, sutele de mii de ostaşi transilvăneni pe care Istoria i-a desemnat să devină „carne de tun” în Primul şi al Doilea Război Mondial, pe parcursul încleştării marilor forţe militare ale acelor vremuri. Ambii au avut un destin tragic, nemaireuşind să se întoarcă acasă după sfârşitul ostilităţilor. Dar faptul cel mai important, într-o secetă acerbă de literatură scrisă de către cei aflaţi la „nivelul ierbii” (adică de către simplii soldaţi şi nu diverşii „strategi” - colonei, generali ş.a.m.d)  opera lor  dezvăluie o mirifică oază de culoare, cu relatări de o tulburătoare concreteţe referitoare la viaţa de pe front a ostaşilor români angrenaţi în cele două războaie.

Vasile Bărean, de la plug, direct pe front

    Să începem, aşadar, cu Vasile Bărean. Acesta, în anul 1914, când a început războiul, trăia liniştit  în satul natal, preocupat numai de îndeletnicirile sale zilnice. Începe el: „...chiar atunci aveam eu să mă duc la secerat, dar auzind că strigă peste sat care este om soldat de la 24 de ani până în 42 în timp de 34 de ceasuri numaidecât să pornească la prins arme şi eu lăsându-mi părinţii şi soţia am plecat la prins arme... Şi am plecat în 20 iulie, în ziua lui Ilie Proroc.” Şi, aşa cum în rândul ostaşilor ardeleni plecaţi la oaste era la modă să-şi ia cu ei carneţele, în care să consemneze evenimentele trăite, nici Bărean n-a făcut excepţie. Şi-a îndesat printre puţinele bagaje două carneţele de dimensiunile 15/8,5 cm. Conform propriilor mărturisiri, acestea au fost umplute cu versuri şi proză pe parcursul perioadei de prizonierat din Siberia, între anii 1916 – 1917 şi cuprind istoria evenimentelor, de la înrolarea în armată, luptele duse pe frontul austro-rus şi până la evenimentele de zi cu zi, trăite ca prizonier.  Însă - ghinionist chiar de la început – eroul este rănit după doar două luni de la înrolare, ajungând în spital. Îşi revine rapid, rana nefiind prea gravă. Primeşte apoi un binemeritat concediu, după care e trimis în „ochiul ciclonului”, în luptă, alături de camarazii săi. Cade curând în captivitate, la ruşi. Extrem de conştiincios, Vasile Bărean ţine să descrie, pe îndelete, cum s-a produs şi acest eveniment: „Fost-au războaie destule / De când sunt oameni în lume / Dar nu aveau arme aşa, /  Sau cu săbii se tăiau, / Ori cu lăncii se-mpungeau, /  Maşini de puşcat nu aveau / Nici în aer de zburat / Căci n-au fost aşa învăţaţi. / Credeţi fraţilor şi voi / Că veţi fi citit prin foi / De acest cumplit război / În care am luptat noi / Unul chiar în contra 2 / Şi din care ne-au şi învins / Muscalii când ne-au prins”. Bărean arată în scrierile sale că, pe lângă mixtura, nemaiîntâlnită la noi, de „Baraboi, frunze de nap / Mestecate laolaltă,” pâinea pe care o mănâncă în prizonierat nici nu poate fi numită pâine, ci e caşă, aliment tradiţional al slavilor care populează Siberia: „După carne caş mâncam / Şi tot nu ne săturam / Da caşu nu-i ca pe la noi / Făcut din lapte de oi / Că-i caş de pe hotar / Din sămânţă de tătar…” Aşa că are toate motivele să viseze, cu ochii deschişi, la tihna şi normalitatea de acasă: „De m-oi mai vedea acasă / La copii şi la nevastă / Mă voi pune după masă / Vin cu cupa iar oi bea / Pită albă oi mânca / Coaptă de nevasta mea...” Însă - culmea ironiei! - în anul 1818, după ce-a fost eliberat din prizonierat, autorul, parcă nu i-ar fi fost de ajuns pătimirile îndurate în Siberia, la întoarcerea în patrie îşi găseşte sfârşitul într-un spital din Bucovina, biruit de bolile acumulate pe front. Zilele trecute, cu prilejul unei vizite de documentare la Cătina, legată de acest subiect, l-am cunoscut pe Vasile Chindea, ultima rudenie aflată în viaţă a lui Vasile Bărean. La cei 81 de ani ai săi, bolnav, sprijint în cârji, bătrânul a avut totuşi puterea să ne relateze următoarele: „Tatăl meu o fost verişor primar cu soţia lui, Susana, iar bunicul îmi spunea că Bărean o locuit în cartierul numit Gropeni, dincolo de biserica ortodoxă  din sat. Tot el mi-o zis că la întoarcerea din prizonierat, aproape de graniţă, în Basarabia, l-o lovit pe Bărean o boală şi părinţii – plecaţi acolo în grabă - l-au găsit mort. Aşa au luat ei carneţelele ce-au ajuns la muzeu...”

Poet experimentat

   Referindu-ne la valoarea creaţiei sale, interesant este faptul că Vasile Bărean îşi avertizează încă din start potenţialul său cititor că „aceste poezii nu vor fi trecătoare, vor rămâne urmaşilor”, deci are conştiinţa valorii actului său literar. De asemenea, e limpede că poetul cunoştea bine opera eminesciană, astfel că într-un poem („O primăvară în Rusia”) scria astfel: „Lăsaţi-mă să mor/ În liniştea sării /  Acolo să fiu când voi muri/  Pe marginea mării…” Dar, în afară de aceste legături evidente cu Eminescu (şi, desigur, cu literatura populară) impresionează capacitatea autorului de-a crea versuri de o mare vigoare şi originalitate, cum sunt cele care descriu o  bătălie acerbă în Galiţia: „ Groaznic foc se începea / Şi mii de feciori picau / Mâini, picioarele rupeau / Mulţi fără ochi rămânea / Şi deloc sufletu-şi da / În ţara Galiţia. / Căci veneau plumbii în noi /  Cum vine ploaia din nori...”  Redăm, de asemenea, un mic fragment din a treia parte a „Jurnalului de front”,  lamentaţie după viaţa trăită în spiritul normalităţii, acasă: „Vai, Doamne, ai noştri copii / Vor creşte între străini / Cum creşte iarba între spini/ Ca puiul de păsărea / Când îl lasă maică-sa /  Fără aripi,  fără pene / Ar zbura, n-are putere...” Şi - pentru a nu-i răpi cititorului  bucuria lecturii cărţii şi întâlnirii cu un important scriitor popular – mai reproducem doar câteva versuri de excepţie ale creaţiei sale, din care transpare o adâncă şi profund creştină filosofie de viaţă: „Zile rele după bune / Şi după bune, iar rele /  Şi după moarte înviere. / Şi după nor vine senin /  După dulceaţă venin / După senin vine nor, / După viaţă, amor, / Iar cei slabi s-or ridica / Căci viaţa pe pământ / Zboară iute la mormânt. / Omul pe pământ aici/  E numai umbră şi vis / Zilele omului sunt / Ca florile pe pământ.”

Ioan Nagy, straniu destin în oglindă

   Lecturând versurile celuilalt autor popular, Ioan Nagy, avem certitudinea că bărbatul a fost un continuator conştient al operei lui Vasile Bărean, la care a avut acces prin soţia sa, care deţinea carneţelele unchiului dispărut prematur în Primul Război Mondial. Şi, pentru a confirma această ipoteză, redăm câteva versuri aproape  identice cu cele scrise de Bărean: „Că eu pe tine te-am lăsat / Acasă, copil mic, băiat. / Şi trăiesc tot supărat./ Şi trăiesc printre străini / Ca şi iarba printre spini...” („Din 7 şapte Noiembrie 1942”)  Cât despre destinul tragic al lui Nagy, acesta pare a fi în mod misterios tras la indigo -  după cel al  mentorului său spiritual - de-o mână cruntă, atotstăpânitoare şi, paradoxal, lipsită de imaginaţie. Ca şi cum novicele, admirator peste măsură al maestrului, tânjeşte să ajungă aidoma lui, iar viaţa celui care visează  devine – nici mai mult, nici mai puţin -  o ilustrare fidelă a zicalei „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple aidoma acel lucru”.  Drept dovadă, ambii eroi au murit la vârsta de 28 de ani, în amarnica Rusie, cu părul cărunt înainte de vreme. Ultim amănunt notat  de către Nagy, cu  auto-ironie, într-o pagină de jurnal versificat: „Trec zilele, trec ca ploaia  / Şi eu încărunţesc ca oaia...”  Apoi, din nou asemeni lui Vasile Bărean, are puternica premoniţie a unei morţi apropiate, într-o emoţionantă scrisoare care aduce mult prin mesaj şi tonalitate cu scrisoarea „de la Muselim Selo”.  Pe întreg parcursul acesteia autorul îşi cere iertare de la rude şi cunoştinţe pentru greşelile comise faţă de ei de-a lungul vremii, fiindcă „plec şi nu ştiu când vă mai văd. Pe graniţa rusului /  înaintea glonţului / nu ştiu de-acolo scăpa-oi / şi-napoi înturna-m-oi / da de nu m-oi înturna /  să ştii Ană, draga mea /  c-am murit în Rusia /  pentru ţară, pentru neam /  pentru scumpul nostru Ardeal, dară tu Ană să faci cum ţi-am spus, grijeşte de copil şi te interesează de toate câte am avut, că ţi-or prinde bine şi de ajutor...” E limpede, din această creaţie a lui Ioan Nagy (ca şi din altele, mult mai numeroase, ale lui Vasile Bărean) răzbate o resemnare superioară în faţa previzibilului deznodământ, aidoma celei care-l încearcă pe ciobanul din „Mioriţa”. Iar în jurnalele autorilor ciobanul ungurean sau, mai bine zis, ostaşul transilvănean aflat pe front -  îşi sapă, conştient de gestul său, groapa de condamnat la moarte, aşa cum hotărâseră în taină cei doi aşa-zişi parteneri  – de fapt marile puteri mondiale angrenate în conflict. Iar pentru o suplimentară edificare asupra tristeţii ce-l macină pe Nagy, redăm încă o poezie scrisă de către acesta chiar în ajunul unui Crăciun petrecut în Rusia: „Azi îi ajun de Crăciun / Şi eu mă plimb pe drum / Santinelă schimbul doi / Pentru ţărani învingători. / În ziua de 25 Decembrie / Azi, în ziua de Crăciun, / Dimineaţa m-am sculat / Şi pe faţă m-am spălat / La Dumnezeu m-am rugat. / Inimuţa greu ofta / Şi a prins a lăcrima / Văzându-mă aşa străin / N-am soţie, n-am copil./  Şi gândindu-mă aşa / Mi se rupea inima / Lacrimile rând curgea / Şi gândindu-mă la voi / Mă usuc ca pâinea-n cuptor.” 

Preţul refuzului de a dezerta: moartea 
   
    Iată, în linii mari, care a fost parcursul lui Ioan Nagy prin lume, fulgurant precum cel al unei stele căzătoare: născut la Cătina, în anul 1914,  Ioan Nagy se căsătoreşte în anul 1936 cu Ana Chindea, nepoata lui Bărean. După ce iniţial făcuse doi ani de armată acesta este trimis pe frontul din Rusia, între anii 1937 – 1939, împreună cu un regiment de dorobanţi de la o unitate din Moldova. Revine acasă o singură dată, în 1942, când îşi vede pentru ultima dată soţia şi, pentru întâia oară, copilul nou-născut, pe Virgil Ioan. Se întoarce apoi pe front, consemnându-şi în continuare temerile şi suferinţele în admirabile pagini de poezie şi proză. În februarie 1944 îi trimite soţiei – cuprins parcă de o premoniţie - pacheţelul în care se afla carnetul cu epiostolele sale pentru ca - la  6 aprilie 1944 – să cadă răpus pe front. Fiul său, Virgil Ioan, ne-a mărturisit recent că mama lui, Ana Chindea (trecută şi ea la cele veşnice în urmă cu şase ani) i-a relatat împrejurările în care a murit Ioan Nagy şi cei câţiva camarazi din plutonul său: au fost cu toţii spulberaţi de un proiectil de tun,  tras dinspre liniile ruseşti. Culmea, printre martorii tragediei au fost şi câţiva consăteni, militari şi ei, care tocmai dezertaseră şi se aflau într-o căruţă. Au scăpat însă ca prin minune de un sfârşit cumplit fiindcă soarta îi îndepărtase deja, cu circa o sută de metri, de locul unde se aflau camarazii lor mai puţin norocoşi. Însă, din păcate pentru Nagy şi ceilalţi – mânat de aceeaşi cinste şi corectitudine care-l ghidaseră toată viaţa – omul hotărâse să rămână şi să continue războiul alături de nemţi, sub al căor stindard  se înrolase, asemeni majorităţii conaţionalilor săi. Decizie care, iată, i-a fost fatală. În schimb „dezertorii” au supravieţuit până la urmă evenimentelor, fiind cei care au adus familiei Nagy, peste câteva luni, vestea morţii bărbatului. Redăm, în finalul acestui succint portret al eroului, un scurt poem, meşteşugit precum crochiul unui maestru: „Frunză verde de pelin /  Vai, rău îi, Domne, străin / Nici nu cinezi, nici nu prânzeşti, / Vai, Doamne, să nu oftezi. /  Că stau cu duşmanu-n casă / Şi mănânc pe a lui masă / Şi el se uită la mine / Cum s-ar uita la un câine.”

Ana Chindea – Nagy, eroina unei tragedii moderne

   Nu putem încheia această evocare fără să aducem în prim-plan şi personalitatea Anei Chindea-Nagy, femeia care a păstrat – şi apoi a valorificat - cu atât devotament, scrierile celor doi eroi ai Cătinei. Cu prilejul recentei vizite făcute lui Virgil Ioan acesta ne-a relatat câteva lucruri surprinzătoare despre mama sa. Pe lângă faptul că, după moartea bărbatului, femeia nu s-a mai căsătorit vreodată, aceasta şi-a îngrijit şi un frate, pe Toader, care suferea de un handicap sever. Povestea lui Toader – ca de altfel şi cea a lui Ioan, patronul spiritual al familiei - e încărcată de tragism. Pe la vârsta de 5-6 ani acesta (pe atunci un copil absolut normal) a suferit o traumă cumplită, care l-a marcat definitiv: într-o zi, însetat de amuzament, sadicul paznic al grofului care deţinea moşiile din zona Cătinei, îl fugăreşte pe copil pe câmp, minute în şir. Dar acest lucru nu îl face oricum, ci călare pe un cal focos, prefăcându-se că îşi calcă victima în picioare. După  incident micuţul rămâne cu grave sechele, pierzându-şi integritatea fizică şi discernământul pentru tot restul zilelor sale. Sora lui a fost cea care din acel moment îl îngrijeşte, cu un rar devotament - până în anul 2006,  când închide  ochii. Şi, ca urmare a dispariţiei Anei, îngerului  său păzitor, nefericitul Toader moare şi el la un interval de numai două săptămâni.
Vasile Bărean şi Ioan Nagy. Două nume, două opere scrise cu litere naive, de mână, care azi abia se mai desluşesc. Trecute - din carneţelele purtate de cei doi,pe arşiţi sau geruri, de-a lungul stepelor Rusiei - direct  în Cartea Neamului. După cum îi caracteriza etnologul Maria Bocşe, descoperitorul acestor personaje unice în literatura noastră: „icoana sacrificiului uman, repetat, perpetuat în ani şi veacuri, fiind în pragul mileniului al III-lea o chemare la concordia universală.”

  Sorin Grecu