“Şandorică” s-a întors în Soporu de Câmpie, acasă,  în urmă cu doi ani, după zece petrecuţi în America. De aici şi aerul de libertate pe care-l emană. Aduce mult la înfăţişare cu Bela Karoly. Comit o mică gafă, pronunţând cuvântul lăutar. Îmi spune deschis că nu-i place termenul,  fiindcă e  folosit mai mult de către “sudişti”, şi-l preferă pe cel de muzicant. Profesionist desăvârşit, mă întâmpină cu vioara în mână, îmbrăcat ca pentru concert, deşi cu doar câteva zile în urmă îi făcusem fotografii la o sărbătoare a fiilor satului din comuna Aiton. E mulţumit că m-am prezentat în Soporu de Câmpie la ora stabilită, asta pentru că,  în opinia sa, omul poate fi caracterizat mai ales  după modul în care îşi onorează  promisiunile.

Om între oameni

Ajung, după un drum de mai bine de o oră, cu “rata”, în Soporu de Câmpie, localitate aflată la vreo cincizeci de kilometri de Cluj. Casa lui “Şandorică” musteşte, ca-ntotdeauna, de lume: soţie, fiice, nepoţi, prieteni. Folosind un termen familiar lui, o adevărată “open house”. Afară, microbuzul ginerelui său aşteaptă să termin interviul (pe care nici nu l-am început încă) pentru ca să pornească împreună cu el spre o destinaţie de cântat. “Şandorică” mă evaluează cu ochi expert. Apoi, în buna tradiţie americană mă serveşte – nu cu o pălincă, aşa cum e obiceiul în Ardeal – ci cu un whisky de cea mai bună calitate. Începem dialogul nostru. Renumitul “Şandorică”, s-a născut în urmă cu 58 de ani la Soporu de Câmpie, comuna Frata, tot într-o familie de muzicanţi. Tatăl său, care purta aceeaşi poreclă cu cea a “juniorului”, a învăţat vioara de la un unchi, fiindcă părintele acestuia cânta mai mult la “gordună”. Adaugă bărbatul: “A fost celebru pe întreaga Câmpie Transilvană, încă de prin 1960, când deja făcea înregistrări cu o echipă de tehnicieni din Olanda. Începând cu anul 1980 am început să-l însoţesc şi eu prin turnee, iar în 1985 am realizat, împreună, un disc la Electrecord. A murit în 1999, la vârsta de 79 de ani, respectat şi iubit de toată lumea.” Despre începuturile sale povesteşte că de pe la şase ani obişnuia să ia de pe cuiul unde era agăţată vioara tatălui şi cânta pe o singură coardă. Râde cu poftă: “Exact aşa au făcut şi fetele mele, mi-au luat vioara din cui şi au învăţat singure să cânte la ea. Ce dacă sunt fete? Cântă mai bine decât mulţi care se ţin mari muzicanţi…” La şapte ani a intrat, cu adevărat, sub oblăduirea tatălui. Abundau deja, pentru amândoi, recitalurile prilejuite de nunţi, botezuri, plecări în armată sau clăci.“ De multe ori se pornea câte o bătaie-monstru în timpul unei nunţi. Noi, ca să o liniştim, îi dădeam drumul cu şi mai mare forţă, până ce protagoniştii se potoleau, chiar dacă pe lângă capetele noastre zburau sticle şi scaune”, explică el în continuare. 

Curtat pentru angajare de Tribunalul din Washington

Şcoală nu a făcut prea multă, a absolvit doar opt de şcoală generală, în Sopor, şi doi, de vioară, la Şcoala Populară de Artă din Cluj. Admite, cu nedisimulată mândrie, „Şandorică”: „Am început cu turneele în străinătate, în 1988, împreună cu maestrul Zamfir Dejeu, aşa că n-am  continuat la Şcoala de Artă. Dar, sincer să fiu, nu ştiu ce aş fi putut învăţa acolo, fiindcă de multe ori ajungeam ca doamna profesoară să îmi lase cursanţii pe mână, ca să-i învăţ anumite lucruri de subtilitate. Tot atunci, am avut onoarea să o cunosc pe doamna Speranţa Rădulescu, doctor în folclor la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti,  împreună cu care am colindat apoi multe ţări ale lumii.” Despre păţaniile prin care a trecut în anii comunismului, maestrul îmi spune doar atât: „ Prin 1988, când mă aflam în Elveţia, românii noştri de acolo dădeau drept sigură căderea comunismului. Eu nu îndrăzneam să zic ceva în ţară, c-o păţeam. Ascultam cu mare atenţie şi ţineam totul pentru mine, că doar eram chemaţi mereu să le cântăm prim-secretarilor şi marilor miliţieni. Vă spun sincer, nu sunt nostalgic după comunism, dar ăia erau oameni adevăraţi, nu ca şefii noştri de astăzi.  Îşi ştiau lungul nasului, nu făceau exchibiţii şi-i respectau pe muzicanţi...” Despre perioada americană, „Şandorică” declară următoarele: „Acolo am stat mult, din iunie 1999, până la sfârşitul lui 2009. Plecasem pentru două luni, la o cântare, şi uite că s-au făcut zece ani şi jumătate. În toată această perioadă am stat alături de soţie, dar departe de restul familiei şi cunoscuţi. Să vă povestesc o întâmplare: în anul 2000, aflat deja în Lumea Nouă,  am fost nevoit să-mi cumpăr şi eu maşină, ca să fiu în rândul oamenilor. Am dat examen pentru „drive licence” şi l-am luat cu brio. După o lună, numai că mă trezesc invitat la Tribunalul din Washington, cu o propunere de angajare. Cică, pe baza testului susţinut pentru obţinerea permisului de conducere, m-au selecţionat să fac parte din corpul de control al judecătorilor. Adică eu să urmăresc procesele şi apoi să-mi dau cu părerea dacă judecătorii respectivi judecă bine sau nu cazul. Vă daţi seama, eu, un om cu opt calse, fără cunoştinţe de limbă, să primesc aşa o propunere... Însă, trebuie să ştiţi acest lucru, am o memorie extraordinară, pe care am moştenit-o de la tata. Şi el era renumit în regiune pentru treaba asta...” Arată, cu regret, că a pierdut până la urmă slujba respectivă pentru că românul la care era angajat, un clujean emigrat în America, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să nu-l lase să plece de la gospodăria lui: i-a furat, în anul 2002, până şi actele de şedere. Iar până şi le-a făcut din nou, slujba a fost ocupată de altcineva. Spune că, touşi, în ciuda tuturor impedimentelor, a trăit şi nenumărate momente frumoase în State: şi-a făcut acolo o mulţime de prieteni, astfel că multe familii îl regretă. Iar când „Şandorică” le lipseşte, aceştia trec pur şi simplu Oceanul, apărând, pur şi simplu, la Soporu de Câmpie. Intervine în discuţie soţia lui, Maria: „Aşa îi tot transmit: „Moare America de dorul tău”... E un om foarte iubit acolo... De altfel cum poţi să nu ţii la cineva care consideră că omul trebuie să fie om iar cuvântul, cuvânt, lucruri de bază acolo, dar nu şi la noi? ”

„S-ar putea să emigrez din nou...”
     
Întoarcerea în ţară s-a petrecut după ce muzicantul a suferit o operaţie la inimă. Explică el: "Medicul mi-a spus că în America m-a doborât  stresul cauzat de dorul pentru oamenii de acasă. Aşa că m-am întors la Sopor, ca să cânt în continuare… Dar în ciuda faptului că sunt atât de celebru, nu mi-e uşor deloc să trăiesc astăzi. Am doar o mică pensie, de 300 de lei, de la C.A.P. şi-n rest ce mai câştig pe la cântări. Criza economică m-a dus în situaţia de a avea din ce în ce mai puţine invitaţii şi să am de-a face tot mai des cu  lipsa de cuvânt a oamenilor…. Eu cred cu încăpăţânare că dacă oamenii sunt sinceri unii faţă de ceilalţi, atunci şi societatea va merge înainte. Dacă nu, nu… Din păcate, în ultima vreme tot mai mult mă bate gândul să emigrez din nou.” Se opreşte o clipă, abătut. Apoi îmi enumeră piedicile pe care le întâmpină din partea primăriei, care refuză să-i retrocedeze un teren - actualmente folosit de altcineva. “Ce alt motiv mai bun de emigrare aş putea găsi, decât acela că noii comunişti mi-au mai furat o dată pământul ?” – exclamă el plin de indignare. Se înseninează, apoi, după câteva zeci de secunde de grea tăcere. Începe să-mi vorbească despre partea cea mai dragă sufletului său, vioara: “Nu că mă cred foarte mare, dar îmi ţin partea în interpretarea folcorului. La ora aceasta toate formaţiile din Câmpia Transilvană cântă doar două-trei melodii şi au ajuns să creadă că ăsta-i tot folclorul pe care-l avem aici. Dar Câmpia Transilvană înseamnă de fapt sute de piese care nu-s audiate, şi-s foarte puţin cunoscute.“ Scoate dintr-un sertar cartea “Muzicanţii din Soporu de Câmpie”, publicată în 2001 de către Zamfir Dejeu. Mi-o arată. Disting mai multe partituri purtând inegalabila semnătură a muzicantului. Apoi continuă, cu aplomb: “Toţi cei care merg şi culeg câte ceva cred că îs “Şandorică”. Dar, vă spun, ei nu-s “Şandorică”, pentru că originalul pieselor îl cânt eu de mult timp, exact aşa cum s-au născut ele în urmă două sute de ani – când le cânta şi străbunicul meu. Eu nu pot fi imitat pentru că muzicanţii respectivi nu s-au născut aici iar acompaniamentul locului diferă de cel din alte zone. Ori, în interpretarea acestor piese esenţial e taraful, care e un element unic şi specific fiecărei regiuni…” Îmi spune că deseori este vizitat şi de fiul muzicologului Dejeu, Doru, la rândul său profesor şi dirijor. Acesta îi demonstrează pe “text” că melodia e scrisă într-un fel, dar interpretarea lui “Şandorică” e diferită, astfel că-i cere să i-o repete de mai multe ori, ca să o înveţe şi el. “Vedeţi, omul ăsta ştie despre ce-i vorba în legătură cu autenticitatea pieselor noastre. Păcat însă că azi sunt prea puţini ca el”, remarcă, uşor abătut, “Şandorică”. 

“Visul meu: să fondez o şcoală interpretativă în sat”

Se indignează, apoi, brusc: “Mă tot cheamă pe la Cluj la diverse acţiuni, să-i învăţ pe unii tainele cântatului la vioară. Nu-i problemă, merg cu plăcere, dar de ce să nu înfiinţăm o astfel de şcoală aici în sat, pentru copiii de români, maghiari şi ţigani care trăiesc în Sopor –  atât de lipsiţi de posibilităţi, spre deosebire de cei de la Cluj? Eu vreau să-mi leg numele de aceste locuri. Nu pot să duc la nesfârşit, la Cluj, interpretarea din Soporu de Câmpie, să cânte ei ca la Sopor. Vreau să rămână la consătenii mei. Important e şi să ştie armonie – “braci”, contrabas – fiindcă, aşa cum v-am spus, într-o interpretare contează enorm şi taraful cu care cânţi, nu numai vioara. Avem nevoie mare de “contraşi”, fiindcă ăştia sunt deja pe cale de dispariţie. În ciuda promisiunilor, încă n-am întâlnit pe nimeni care să mă ajute cu şcoala de muzică. Iată încă un motiv temeinic pentru care s-ar putea să emigrez curând…” Realizez că “Şandorică”, în ciuda celor 58 de ani ai săi, are un suflet de copil. Îl las puţin să se liniştească… Însă maestrul uită repede răbufnirea anterioară şi continuă, de data aceasta cu optimism: “Pe data de 19, luna septembrie, voi cânta din nou, pentru a nu ştiu câta oară , împreună cu taraful din Soporu de Câmpie, la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Oricum, în arhivele lor audio şi video sunt prezent cu zeci şi zeci de  piese, deci, orice s-ar întâmpla, moştenirea lăsată de mine n-are cum să se piardă…” Dialogul nostru se apropie, încet-încet de final şi-l întreb unde locuieşte părintele din sat, ca să-mi ştampileze nişte hârtii. Remarc la gazda mea o uşoară fâstâcire. Îmi spune, cu jumătate de gură, că se cam fereşte să dea ochii cu el fiindcă întotdeauna acesta îl mustră că nu dă prea des pe la biserică. Se justifică, apoi, “Şandorică”: “Cred în Dumnezeu, dar oare cum să mai ajung şi la slujbă când am cântări în fiecare duminică? Ce să-i spun părintelui, că renunţ la bani şi vin la liturghia domniei sale? Plus că există, acolo, în predică, un pasaj care nu-mi convine deloc: spune să ne cinstim autorităţile… Păi cum să le cinstim când ne-au adus în halul în care suntem?” E limpede, “Şandorică” e virusat, definitiv, cu microbul libertăţii.  Îmi iau rămas bun de la el şi de la numeroasa lui familie. Cu convingerea că am întâlnit, pe lângă un mare artist şi un Om cu totul special, pornesc spre centrul localităţii. De acolo voi lua, peste câteva minute, o  “rată” până la Câmpia Turzii şi apoi o alta, care să mă ducă  la Cluj-Napoca.   

Sorin Grecu