.
Bărbatul, în vârstă de 91 de ani trăieşte uşor stânjenit momentul. Se află alături de oficialităţile judeţului şi ale comunei, pe scena ridicată în curtea şcolii generale din Sânicoară. Tocmai i-a fost oferit, în aplauzele sutelor de privitori, titlul de cetăţean de onoare al comunei Apahida. Sprijinit de fiul lui, bătrânul coboară apoi scările scenei. Îl abordez, curios să-i aflu viaţa - despre care sătenii spun că ar putea constitui subiectul unui roman. E surd aproape în totalitate şi însoţitorul său îi urlă la ureche vorbele mele. Până la urmă Ioan Molovan se lămureşte ce doresc de la el. Acceptă să mi se confeseze, aşa că păşim în clădirea şcolii , ca să dialogăm în linişte…
Refugiul şi anii de front
Ioan Moldovan a avut casa părintească într-o casă aflată chiar la graniţa Clujului cu localitatea Chinteni. Îmi mărturiseşte că a reuşit să absolve doar o singură clasă primară, tatăl preferând să-l reţină în gospodărie, la animale şi diverse alte munci. Ajuns la vârsta majoratului, a fost încorporat în armata maghiară însă, nesuportând batjocura superiorilor săi, dezertează, refugiindu-se în anul 1942, în România. Trecuse dealul Feleacului, ajutat de o “călăuză”, până la Turda, oraş care după dictatul de la Viena se afla pe teritoriul administrativ al României. Se retrage împreună cu Batalionul 82 Infanterie spre Aiud, asta după ce armatele horthysto-fasciste atacaseră Turda. Curând însă românii revin pe poziţii, sprijiniţi şi de tancurile sovietice care apăruseră între timp în zonă, pe linia frontului. Susţine, profund emoţionat - chiar şi după atâta timp de la evenimentele respective - că măcelul ce a urmat în încleştarea dintre nemţii - aliaţi cu ungurii şi trupele ruso-române întrece orice imaginaţie: “ Am suferit sute de pierderi de vieţi omeneşti, ajungând la Apahida cu doar patru companii, rămase dintr-un regiment…”. Crăciunul lui 1944 şi-l petrece acasă, în tihnă, după care porneşte spre Berlin, cu compania din care făcea parte şi cu trupele sovietice. Însă, după numai o lună şi jumătate de front, pe când se afla în Munţii Tatra, este rănit în zona capului de o schijă de proiectil. “M-a salvat atunci de la o moarte sigură casca poloneză pe care o aveam în cap”, îşi aminteşte bătrânul. Este internat, pentru două luni, în spitalul din Miskolc, de unde, după ce rana i se vindecă, se reîntoarce la luptă. Ajunge în munţi, alături de camarazii săi şi, timp de trei săptămâni, vânează duşmanii ascunşi prin păduri. Dar curând vine şi vestea că războiul a luat sfârşit, iar regimentul său intră în ţară pe la Satu-Mare, după doi ani şi jumătate petrecuţi sub arme.
“A fost întotdeauna mulţumit cu ce i-a hărăzit soarta…”
Ajuns la Cluj, se căsătoreşte şi îşi întemeiază gospodăria în Valea Fânaţelor, unde părinţii îi dăduseră o parcelă de pământ. Abia în anul 1956 Moldovan se mută în locul numit “Sub Coastă”, din satul Sânicoară. În continuare munceşte o perioadă la C.A.P., în zootehnie, după care se angajează la C.F.R.. Intră la pensie în 1981. Astăzi bătrânul are două fiice şi doi fii, toţi trecuţi de 60 de ani, la rândul lor bunici. Băiatul cel mare, Ioan Mărginean jr., intervine şi el în discuţie. Spune că părintele său a fost toată viaţa un om extrem de bisericos şi, lucru mai greu de înţeles, a dispreţuit profund banii: “Când îşi lua salariul, la C.F.R., din mâna maistrului, îi spunea că sunt prea mulţi “griţari” pentru cât a muncit, aşa că nu-i merită. Aducea banii acasă şi-i dădea pe toţi mamei, aşa că lumea îl ştie dintotdeauna ca pe un om care n-a avut niciodată un leu la el. Preţuia în schimb munca… Deşi lucra la C.F.R., se trezea în fiecare dimineaţă la ora patru, o ajuta pe mama la animale, apoi pe la şase pleca la servici. Iar când se întorcea, la cinci după masă, mergea din nou la C.A.P. unde trudea până noaptea târziu. Iar treaba asta se repeta în fiecare zi, de luni până duminică… Viaţa lui asta a constat în următoarele: munca asiduă şi credinţa în Dumnezeu… În posturile Paştelui, Crăciunului şi ale Sfântei Mării aproape că nu mânca nimic, bea numai apă… Şi încă un lucru interesant, nu ne-a cerut vreodată, ceva, în mod expres. A fost întotdeauna mulţumit cu ce i-a hărăzit soarta…” Din poveştile de război – continuă fiul său – bătrânul are una preferată, pe care o spune oricui e dispus să-l asculte: la un moment dat tabără lor se afla undeva pe un câmp, în Ungaria, în vecinătatea unei fântâni. Din păcate, apa avea însă un gust ciudat, aşa că superiorii i-au ordonat – lui şi câtorva camarazi de-ai săi - să o cureţe. În final, după o muncă de câteva ore a fost descoperit şi motivul impurităţii apei: pe fundul fântânii se afla cadavrul unui militar neamţ. Au părăsit cu toţii, îngroziţi, locul respectiv. Revine, zâmbind, bătrânul – deşi era clar că nu înţelesese nimic din relatarea fiului: “Când medicii au vrut să-mi scoată schija din cap soţia mea a refuzat să le dea declaraţie pe propria răspundere. Le-a zis să nu mai încerce nimic, fiindcă exista riscul ca operaţia să nu reuşească şi eu să mor. Aşa că - deşi au trecut de atunci aproape şaptezeci de ani - eu trăiesc în continuare cu schija în cap, ajungând să surzesc din această cauză…”
Sorin Grecu |
