(Împărtăşite de participanţii la proiectul “Tudor Jarda – 90 de ani”)

“Bine aţi venit în policlinica noastră…”

Vineri, 5 octombrie, Sala de Sticlă a Primăriei Cluj-Napoca. Profesorul Adrian Pop deschide seria evenimentelor închinate maestrului Tudor Jarda, cu o prezentare succintă a creaţiei sale artistice. Apoi trece la relatarea mai multor întâmplări din viaţa celui omagiat, inegalabile prin hazul şi pitorescul său. Reproducem una dintre ele: “Tudor Jarda spunea mereu că în Conservatorul ăsta, unde te întorci, dai numai de doctori, ca-n policlinică. Însă când i-am cerut să accepte titlul de Doctor Honoris Causa al instituţiei noastre, a fost extrem de emoţionat de cinstirea academic pe care i-am acordat-o… Iar când l-am îmbrăcat în togă, aşa cum e regula în aceste situaţii, nu s-a putut răbda să nu murmure: No, m-aţi îmbrăcat şi pe mine ca pe-un popă…  Atunci i-am zis şi eu: Bine aţi venit în policlinica noastră, maestre Jarda!” Evocările referitoare la maestru au continuat prin luarea de cuvânt a profesorului Octavian Lazăr Cosma, fost student al său, clujean de origine, stabilit în Capitală cu mulţi ani în urmă. Printre altele, reprezentantul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi-a caracterizat magistrul ca pe un om “predispus la umor, ironie, care-ţi dădea măsura personalităţii sale extreme de proteice, dotată, legată de glia în care s-a născut, un purtător de folclor acumulat în perioada când s-a aflat în preajma ţăranilor bistriţeni, moştenind de la ei până şi umorul acestora.” La rândul său, profesorul Bujor Dânşoreanu, cel care i-a fost lui Jarda, timp de peste un deceniu, colaborator în cadrul Institutului de Muzică de trei ani din Târgu Mureş le-a povestit celor prezenţi împrejurările în urma cărora a ajuns alături de profesor, precum şi câteva întâmplări amuzante unde ca de obicei,  magistrul a deţinut “rolul” principal.

Maestru şi la trompetă

Spre deliciul tuturor celor prezenţi, profesorul a reamintit sălii cum fiecare aniversare era numită de către Jarda, “centenar”, totul pornind de la o întâmplare de un comic de-a dreptul caragialesc. Astfel, la manifestările prilejuite de centenarul lui George Coşbuc din 16 septembrie 1966, din judeţul Bistriţa-Năsăud, un miliţian, văzând maşinile parcate în devălmăşie, a comentat cu substrat:” Lasă că la centenarul de anul viitor se schimbă treaba şi se termină cu debandada asta…” De atunci, când pomenea de vreo aniversare, maestrul vorbea de “centenarul de 75 de ani” sau de “centenarul de 101 ani”… O altă întâmplare amuzantă cu Jarda, la care a fost martor Dânşoreanu: odată, cu ocazia unei călătorii cu trenul la Bucureşti, l-a sfătuit să nu ia bilete la clasa întâi, ci numai la a doua, pentru că “acolo nu tu ţigani, nu tu oameni cumsecade, nu tu nuntaşi - numai domni, nici n-ai cu cine vorbi…” Despre marele dispărut profesorul Dânşoreanu a mai spus că acesta avea un talent deosebit şi la cântatul la trompetă, însă din pricina conformaţiei buzelor sale nu avea rezistenţă, aşa că a trecut la tobe, acordeon şi alte instrumente muzicale. Ţine apoi să relateze o  întâmplare relevantă, referitoare la talentul profesorului la trompetă: “În anul 2000, când avea 78 de ani, acesta preda la Oradea şi ne aflam împreună acolo. La un moment dat a văzut pe coridor un ţigan bănăţean, care avea o trompetă în mână. I-a făcut semn să vină la el şi au purtat discuţii despre instrument. Intrând în amănunte tehnice, la un moment dat tânărul i s-a plâns că nu ştie scoate un anume sunet, oricât s-ar strădui. La care maestrul Jarda i-a spus: “Adă trâmbiţa!” Apoi a executat perfect sunetul respectiv. Tare s-a mai mirat instrumentistul, pentru că el nu putea face acest lucru. Dar, uite, Jarda a putut!”  

Omagiul trişcaşilor din Leşu

Sâmbătă, 6 octombrie, Studioul de concerte al Academiei de Muzică “Gh. Dima” Cluj-Napoca. În deschidere, Lazăr Octavian Cosma, amfitrionul simpozionului “Viaţa şi opera lui Tudor Jarda” invită pe scenă formaţia de trişcaşi din Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud, atât de dragă maestrului. “Acolo a poposit, în 1952 pentru prima dată maestrul Tudor Jarda şi renumele său e dat în primul rând de numele şi zestrea folclorică lăsată de acest mare om de cultură şi compozitor,” spune profesorul. Pe scenă trişcaşii, îmbrăcaţi în splendide costume naţionale par nişte daci desprinşi de pe Columna lui Traian. Alături de ei se află şi o fostă elevă a lui Jarda din Leşu, Marioara Precup, astăzi cântăreaţă de renume în zona Năsăudului. Preia, pentru câteva momente microfonul Nicolae Lupşan, conducătorul formaţiei şi fostul primar al comunei, care subliniază meritul lui Jarda în ridicarea culturală a zonei. Apoi spune: “Ne e greu să aducem în cuvinte meşteşugite laudă acestui om, pentru că noi venim de la munca câmpului şi de la gatere, aşa că vrem să vă arătăm, practic, ce ne-a învăţat maestrul Tudor Jarda.” Intervine şi Marioara Precup, care scoate din traistă o sticlă cu horincă: “Am venit aşa cum îl aşteptau în sat pe maestru trişcaşii noştri, cu traista în care se afla horinca… Mama mea era supranumită “Privighetoarea Năsăudului”, am urmat-o şi dacă nu era dânsul nu ajungeam niciodată ceea ce sunt acum. Alături de Tudor Jarda am petrecut momente frumoase la Leşu, am luat de două ori împreună cu el premiul naţional. Întotdeauna când apărea marele Jarda era sărbătoare pentru noi, mai ales că aveam un cor din 80 de persoane, pe patru voci… Îi mulţumim maestrului pentru tot ce-a făcut pentru comuna noastră, că a ridicat mulţi oameni de aici…”  Nicolae Lupşan încheie arătând că nici autorităţile bistriţene n-au fost indiferente în privinţa cinstirii memoriei lui Jarda, astfel că în oraşul - reşedinţă de judeţ Liceul de Muzică poartă numele maestrului, iar un concurs de cântec laic şi bisericesc din Bistriţa este intitulat Tudor Jarda.” Profund emoţionat, Pavel Jarda, fiul celui omagiat promite solemn trişcaşilor din Leşu că va respecta una din ultimele dorinţe ale tatălui său, şi anume că sărbătorirea centenarului naşterii acestuia va fi organizată în mijlocul  lor.

Amintirile profesoarei Ileana Szenik

În continuare, profesoara Ileana Szenik, reprezentantă de seamă a şcolii de compoziţie neomodaliste, fondată de către Tudor Jarda, ţine să le împărtăşească tuturor celor prezenţi câteva păţanii trăite alături de profesor. Şi-l aminteşte ca pe un om de o luciditate uimitoare, dotat cu un pronunţat spirit critic: “Am acceptat întotdeauna criticile sale pentru că erau juste şi  îmbrăcate într-o ironie care nu era deloc supărătoare pentru noi. Pe lângă faptul că a fost un  compozitor, a fost şi un folclorist în sinea lui, poate pentru că puţini compozitori au înţeles în adâncul lor ce înseamnă arta populară. Nu am avut neapărat un contact prietenesc - în afară de cel colegial - în cadrul Conservatorului, însă foarte adesea am participat împreună la concursurile corurilor şi la festivalurile de amatori. Am fost de mai multe ori, amândoi, membrii ai juriilor – la Cluj şi în alte părţi. Şi cu prilejul acestor întâlniri am remarcat spiritul de observaţie al lui Jarda, foarte critic şi foarte obiectiv, care se manifesta în momentul când se decernau premiile. Cuvântul lui a pus pecetea întotdeauna pe rezultatul jurizării, iar noi l-am respectat. Eu n-am fost mai tânără decât dânsul decât cu cinci ani, dar l-am privit întotdeauna ca pe un maestru şi mi-am asimilat criticile sale.” Văzându-i în sală pe trişcaşii din Leşu, octogenara profesoară mărturiseşte că nu se poate abţine să nu relateze o întâmplare savuroasă trăită alături de maestru. Detaliază aceasta: “Ştim foarte bine că majoritatea fluierelor pe care le auzim în concerte sunt manufacturi, nu sunt confecţionate în fabrică. Povestea e următoarea: am fost în “culegere”, tot în zona Năsăudului, cu profesorul şi o cu echipă din Bucureşti. La un moment dat am ascultat un trişcaş mai în vârstă. Acesta a cântat bine, însă Jarda şi-a dat seama imediat că fluierul său nu e acordat cum trebuie. Între timp ceilalţi  cercetători au început să facă adnotări, să fixeze pe hârtie cum sună fluierul. Când se termină cântecul, Jarda îl întreabă direct pe bătrân: “Omule, e bună trişca asta?” “Ba nu, că-i strâmbă”, a venit prompt răspunsul moşului. Această întâmplare n-am uitat-o toată viaţa. Am realizat cu acel prilej că nu trebuie întotdeauna să teoretizezi, pentru că mai există şi greşeli de interpretare sau mici defecte de instrument care pot vicia piesa…”

Fentându-i pe comunişti

În continuare, profesorul Bujor Dânşoreanu, fostul coleg al magistrului, ţine să sublinieze şi el priceperea lui Jarda la fluier, fiind întemeietorul, în Leşu, a unei orchestre alcătuite din câteva zeci de fluieraşi. Se referă apoi la modul în care Tudor Jarda s-a achitat de noile pe atunci sarcini trasate de Partidul Comunist în privinţa abordării repertoriului: “Domnul profesor a realizat foarte frumos opera ”Dreptul la viaţă”, ea nu este declarată proletcultistă, precum “Trandafirii Doftanei” de Norbert Petri sau “Fata cu garoafa” de Gheorghe Dumitrescu. Dar mai târziu Tudor Jarda şi-a luat în mod elegant revanşa, făcând o farsă celor ce i-au cerut să realizeze opere cu tendinţă. De pildă a scris o piesă corală intitulată “Veniţi după mine, tovarăşi!”, care a ajuns să fie cântată peste tot în ţară şi să câştige o mare notorietate. “Tovarăşii” erau extrem de încântaţi de piesă, deşi, la o analiză atentă versurile puteau fi considerate mai degrabă ironice la adresa comunismului… Erau scrise în anul 1921 de către marele Lucian Blaga şi apăruseră în ciclul “Paşii profetului”…” A urmat evocarea etnomuzicologului Gelu Furdui, fost student, prieten şi colaborator apropiat al lui Jarda. Asemeni majorităţii antevorbitorilor, acesta a pomenit în special de relaţia pe care a avut-o cu OMUL Jarda: “L-am cunoscut cu cinci ani înainte de a veni la Conservator. Domnul profesor preda şi la Târgu-Mureş, iar prin anul 1965  acesta a pregătit un mare ansamblu care reprezenta Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, pentru un festival naţional. Era un ansamblu uriaş, alcătuit din formaţii româneşti, ungureşti, ţigăneşti, şi am plecat la Bucureşti cu 14 autobuze. Atunci l-am cunoscut pe profesor, fiindcă eu am prezentat spectacolul-maraton de cinci ore, iar el, cum spuneam s-a ocupat de partea muzicală…În zilele pregătitoate festivalului am stat zile întregi în preajma lui, cunoşteam deja toate terasele din Târgu-Mureş şi cu acel prilej am aflat multe lucruri noi de la el. Era o plăcere să stai alături de Tudor Jarda, iar eu eram alături de alt “ţăran” care bătea la porţile consacrării, Gheorghe Mureşan. Apoi a sosit vremea să mă prezint la Cluj, la facultate. Ne-am întâlnit înainte şi a fost sceptic atunci când i-am spus că vreau să dau admitere la Conservator. M-a întrebat: “Mă, tu te-ai gândit bine, o să faci faţă?” Când i-am spus că da, m-a încurajat, zicând: “Bine, să dea Dumnezeu să fie bine…” Apoi, în Conservator, la orele de armonie, muzicologul povesteşte modul inedit al profesorului de a face prezenţa: “ Venea la ora opt şi primul lucru pe care îl zicea era: “Să facem apelul. Furdui, unde eşti?” Îi răspundeam: “Aici domnule profesor…” Atunci spunea: “În regulă, am făcut apelul, putem începe…”

“Va veni şi vremea lui Tudor Jarda…”

Cu o altă ocazie, Jarda, intrând în sala de curs, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l înştiinţeze pe Furdui de moartea unui ţăran din satul Monor, localitatea de baştină a studentului de atunci. Tocmai se întorsese din zona respectivă, unde făcuse cercetări etnologice. “M-au întrebat apoi toţi colegii cine-i persoana respectivă, crezând că e vorba de nu ştiu ce personalitate, dar era vorba de un ţăran simplu din sat, iar profesorul, în stilul său deschis, a crezut de cuviinţă să mă înştiinţeze de moartea lui,” explică etnomuzicologul. Adaugă apoi: “De-a lugul carierei, profesorul m-a ajutat enorm, eu fiind dirijorul corului “Intermezzo”. De asemenea, în perioada când lucram cu “Viva la musica”, a şi scris pentru mine şi acest cor o piesă pentru care l-am rugat doi ani s-o compună. Când nu mă mai aşteptam să se ţină de cuvânt, numai că mă trezesc cu el că îmi aduce piesa, “Suita din Năsăud”, mi-o aruncă pe birou şi spune: Na, mă, ca să nu mai strigi după mine… Suita e foarte frumoasă şi excelent scrisă. Păcat că până acum nimeni n-a solicitat-o ca să o cânte. Se află la mine în posesie şi aş oferi-o oricând, eventual corului Filarmonicii, ca să o pună în lucru…” Apoi, profesorul Furdui proiectează, spre emoţia tuturor celor prezenţi, un interviu cu marele dispărut, realizat de către TVR Cluj, în anul 1992, la împlinirea vârstei de 70 de ani. Impresionat şi impulsionat de film fiul maestrului, Pavel Jarda intervine relatând auditoriului crâmpeie din viaţa familiei sale. Subliniază rolul bunicului său, Ştefan, tatăl lui Tudor Jarda, doctor în drept şi moştenitor de la bunicul Grigore Pletosu (fostul profesor de limba română al lui George Coşbuc) al uriaşei biblioteci care a putut fi observată în film. Evocă apoi greutăţile familiei şi privaţiunile la care s-au supus, voluntar, membrii săi, doar ca să-i ofere compozitorului condiţiile pentru a  crea o operă nemuritoare. Arată el: “Bunicul meu scrie despre cum a compus Jarda aceste opere, îngrijindu-ne şi lăsându-l pe compozitor să lucreze, arătând cât de mult trebuie să te jertfeşti pentru ca să se apară o operă de calitate. Pe lângă greutăţile întâmpinate cu tata, bunicul a scris şi despre cum i s-au refuzat la început acestuia operele, cum toţi din casă erau bolnavi – şi cum ne întrebam cu toţii dacă nu cumva e vorba de un blestem aşezat pe casa noastră… Cred că despre asta e vorba… Bunicul era totuşi optimist şi spunea: “Va veni o vreme când operele lui Tudor Jarda vor fi redate poporului, pentru că poporul le cere…” Scoate apoi, cu ochii înlăcrimaţi, dintr-o straiţă năsăudeană, un brâu brâu înflorat: “Acest brăcinar l-am cumpărat la Sângiorz-Băi, după întoarcerea mea în ţară în 1995 şi de atunci îl port cu mine. Aşa facem noi, ne purtăm traiul în straiţă…” Întrebat de cineva din sală dacă va solicita bani de la vreun for – românesc sau străin - pentru transformarea casei părinteşti sa într-un muzeu închinat memoriei lui Tudor Jarda, Pavel replică tăios: “Repar casa pe banii mei, fiindcă aşa e cinstit. Şi când am rămas în Elveţia am făcut-o pe cont propriu, şi aşa m-am obişnuit să procedez de atunci în tot ce fac, numai pe cont propriu…”       

Sorin Grecu