La 8 septembrie 2013, zi ce a coincis cu sărbătoarea de Sfântă Mărie Mică, la Alunișu (comuna Sâncraiu), în mijlocul unei adunări entuziaste a fost lansată monografia localității, scrisă de către profesorul Nicolae Șteiu și, de asemenea, a fost înființată filiala locală a Societății cultural-patriotice “Avram Iancu”. Supranumit “Dascălul Apusenilor” de către întreaga suflare din zona Huedinului, profesorul Șteiu - ajuns astăzi la venerabila vârstă de 78 de ani și la a șaisprezecea carte publicată - a educat, timp de peste cinci decenii, numeroase generații de elevi, și se poate spune fără - teama de a exagera - prin mâna sa au trecut multe din valorile care s-au ridicat din regiunea Apusenilor. Monografia “Alunișu, satul de sub Horaița Vlădesei”, având 250 de pagini, rod al unei imense munci de documentare, a fost tipărită de către Editura “Tradiții clujene“ a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj, fiind structurată pe treisprezece capitole. În cuvântul său introductiv dl. Tiberiu Groza, editorul cărții nota printre altele: “Lucrarea de față face parte din amplul proiect editorial al Centrului, proiect care se întinde pe 15 ani, timp în care s-au editat aproximativ 40 de monografii ale localităților din județul Cluj.(…) Pentru asemenea considerente și urmându-și cu sârguință misiunea sa C.J.C.P.C.T. Cluj sprijină în fiecare an preocupările unor dascăli și fii ai satelor care se învrednicesc să realizeze studii cu un caracter monografic despre localitățile rurale, acestea fiind încă depozitare ale unor bogate tradiții, datini și obiceiuri vechi.“   

Monografia vizează parcursul prin vremuri al locuitorilor Alunișului, retrași după marea invazie tătaro-mongolă din 1241 – 1242 sub culmea Horaiții, la altitudinea de 1078 m, unde și-au întemeiat așezarea care dăinuie și astăzi și de unde localnicii (muierăuanii) “se simt mândri că pot contempla de la înălțime satele Brăișoru, Sâncraiu, Morlaca și o parte a Huedinului.” Temele abordate de către autor sunt diverse, precum: cadrul natural și câteva date privind populația; file din istoria satului până în anul 1918; evoluția localității în perioada 1918 – 1940; Alunișul în timpul ocupației horthyste; satul și sătenii între anii 1945 – 2012; tradițiii, datini și obiceiuri, credința și bisericile sătenilor; pagini despre școală, dascăli și oameni de seamă; scurtă reflecție asupra graiului alunișenilor; poeți țărani; portul popular; Alunișul de azi și mâine, un mediu potrivit pentru tratamente naturiste. Întreaga istorie a Ardealului a fost reprezentată cu cinste și de către reprezentanții alunișenilor, prezenți la majoritatea confruntărilor armate sau a mișcărilor de emancipare națională, cum ar fi eroicele bătălii cu oștile Austro-Ungare de la Fântânele din 1849,  la Conferința Națională a fruntașilor români de la Sibiu din 1861 ori la Adunarea Națională de la Blaj din 1848. A rămas, de asemenea, întipărită în conștiința lor răscoala lui Horea de la 1784, astfel că după uciderea capului revoltei de către stăpânitori, mulți alunișeni și-au botezat copiii cu numele eroului sau i-au dedicat poezii, legende și cântece. Nici prezența bărbaților Alunișului în războaie n-a fost cu nimic mai scăzută decât a celorlalți frați ardeleni. De pildă, în Primul Război Mondial mulți localnici au fost  înrolați în armată și trimiși pe fronturile din Galiția, Serbia sau Italia, unde au căzut eroic sau au fost făcuți prizonieri, cum a fost cazul unui vajnic fiu al satului, Iosif Cobârzan-Moșu, întors în 1918, șchiop, din cauza degerăturilor suferite în prizonierat. Iar când a venit marele moment al Unirii de la Alba-Iulia, din 1918, printre cei 100.000 de participanți s-au aflat și câțiva fii ai satului, alături de intelectualii români din zona Huedinului. A urmat teroarea horthystă, care i-a determinat pe mulți alunișeni să fugă peste granița în România, pentru a nu fi suprimați, fiindcă fuseseră trecuți de autoritățile maghiare pe lista neagră. Povestește autorul: „Într-o astfel de situație s-a aflat și Gheorghe Pop care, ca să poată trece granița, a dus câteva căruțe de bălegar pe un teren de lângă graniță, studiind cu atenție mișcările grănicerilor. Spre seară și-a pus în căruță saci cu merinde și ceva haine, deasupra paie și ceva bălegar. Ajuns la graniță, a dat bici cailor și a reușit să treacă. Noaptea, târziu, a trecut și familia.” Și întâmplările similare curg, din belșug, descrise de condeiul experimentat al profesorului Șteiu... După 1945 au venit la putere comuniștii, astfel că și în molcoma așezare de la poalele Vlădesei au început arestările și deportările - la Canal sau bălțile Dunării. La Midia și apoi la „Colonia Columbia“, la „Edesa” și la „Piciorul Podului” a fost deportat, printre mulți alții și cel mai harnic gospodar al Alunișului, Gheorhe Pașca-Argentul, pentru că deținea 7 ha de teren, 1/7 dintr-o batoză, 1/5 dintr-un cazan de țuică, acareturi și servitori permanenți. S-a întors în sat, după ani de zile de chinuri, bolnav, făcându-și cunoscute suferințele prin nesfârșite relatări făcute consătenilor și  prin versuri scrise de poetul Copilu-Cheatră: „Aprinși sub biciul vântului fierbinte,/ Bolnavi și goi, pe ger și pe ninsoare/ Am presărat cu mii de oseminte / Meleagul dintre Dunăre și Mare.“ Apoi, mărturisește profesorul Șteiu, „prin 1961, când s-a dus politica de încheiere a transformării socialiste a agriculturii și în Alunișu au venit instructori de partid, milițieni și aslte persoane dubioase și au reușit, cu sprijinul direct al unui fiu al satului care în calitate de secretar de partidși-a luat angajamentul în cadrul unei ședințe la comitetul Raional de Partid Huedin, și au reușit să constituie Gospodăria Agricolă colectivă, căreia i-au schimbat numele după câțiva ani în cooperativa Agricolă de Producție. Atunci a fost comasat tot pământul cât de cât cultivabil, fânațele bune și pășunile, încât sătenii au fost nevoiți să se înscrie în colectiv.”  Atunci a început depopularea satului, părinții dându-și copiii, la oraș, în special la școli profesionale. “De pildă – arată autorul cu tristețe – în anul 2012 n-a avut loc nici o naștere, dar sătenii au participat la mai multe înmormântări. În prezent există vreo 9 copii de la vârsta școlară până la cei care urmează cursuri universitare și trei de vârstă preșcolară.”

    Când vine vorba de tradiții, datini și obiceiuri, limbajul profesorului Nicolae Șteiu capătă, din nou, o notă de melancolie. Deplânge pierderea rădăcinilor care ne leagă de origini, a portului popular, demonetizarea și compromiterea unor noțiuni legate de patriotismul local, ca parte a patriotismului național. Crede totuși, cu tărie, că soluția salvării acestor valori ar consta într-un efort de voință la nivel național (dar și local) pentru tezaurizarea a ceea ce ne-a mai rămas. În capitolul despre tradiții evocă, pe îndelete, claca, haba, șezătorile, obiceiurile de Crăciun, cu un bogat ceremonial al colindelor, obiceiurile de Anul Nou, de Bobotează, de Paști sau cele legate de momentele de seamă din viața omului: nașterea, botezul, nunta. Capitole separate sunt dedicate bisericilor și școlilor din localitate și unor fii ai satului care au urmat școli și au devenit personalități la Huedin, Zalău, Cluj-Napoca, București și nu au uitat niciodată locul unde s-au născut. Un capitol demn de interes este de asemenea cel dedicat graiului românilor din Alunișu și argoului folosit de geamgii, așa numita gumuțasca.  Puțini știu că aproximativ optzeci la sută din geamgiii din București sunt plecați din această zonă și, odată ajunși în Capitală, pentru a nu fi înțeleși de cei din jurul lor au inventat acest limbaj codat. Iată un pasaj savuros din cartea profesorului Șteiu, referitor la gumuțasca: „În 1997, ca să-i încercăm, am intrat într-un atelier de geamuri și ne-am înțeles, unul să-l țină de vorbă pe patron, iar alții să se prefacă a lua ceva. Atunci am auzit pe patron ”să nu asfacă ceva munucii”, iar noi i-am replicat, “nu te spurăvi că ne-am tălăuzât“ (ceea ce a însemnat: să nu ia ceva indivizii, iar noi i-am răspuns, liniștește-te, că ne-am prins). Individul și-a cerut scuze, zicând: sunteți de-ai noștri, bine ați venit, vă rog să veniți în magazine să servim o țuică de Ardeal, sau alte băuturi.” Un alt capitol al cărții profesorului Șteiu abordează, în detaliu, tematica portului popular din zonă – românesc și maghiar – acesta menționând, laconic, în câteva rânduri: „se vede tot mai rar” sau „s-a pierdut în mare parte”. Cartea se încheie, totuși, cu un licăr de speranță: descrie varietatea și bogăția faunei și florei Alunișului, ca resursă incredibilă pentru cele mai diverse terapii naturiste – dar și ca loc mirific pentru dezvoltarea agroturismului - semn că oricine ar investi serios în zonă ar înregistra până la urmă reale câștiguri.   

    În concluzie, lucrarea profesorului Nicolae Șteiu - scrisă cu o magică putere de seducție, cea a unui om născut și crescut pe aceste plaiuri -  se dovedește o minunată confirmare a cugetării, pe care chiar el o menționează în deschiderea cărții: „dacă ai plecat din satul tău, nu înseamnă că ai și scos satul din tine. ”