.
“Lăsatul Secului - Postul Paştelui” Paştile sau Învierea Domnului în lumea satului românesc reprezintă şi reprezenta de la sfârşitul sec. XIX cea mai mare şi totodată cea mai veche sărbătoare religioasă care reprezintă misterul central al cultului creştin. Însemnătatea sărbătorii este dată atât de pregătirile materiale cât şi cele spiritiuale care se fac în vederea ţinerii ei, cât şi de numărul zilelor acordate şi de modul de serbare. Pregătirile în vederea sărbătoririi Paştilor încep o dată cu lăsatul secului, dată care este anunţată de către preot în biserică încă de la Bobotează. Oamenii pentru a se pregăti fizic pentru cel mai lung şi cel mai sever post dintre cele patru mari posturi de peste an, în săptămâna dinaintea lăsatului de sec, renunţa complet la carne, aceasta fiind eliminată din alimentaţia de zi cu zi, mâncarea bazându-se doar pe produse lactate şi vegetale, cauză care a dus la denumirea acestei săptămâni, „săptamâna albă” sau „săptamâna brânzei”. De astăzi începe postul Pastelui care durează şapte săptămâni în care alimentaţia populară se bazează în principal pe legume, fructe iar carnea, laptele şi produsele lactate, ouăle şi peştele fiind total interzise. În postul Paştilor, femeile de la ţară în trecut aveau activităţi casnice la intensitate maximă (torsul, ţesutul, cusutul) deoarece credinţa era că de Înviere fiecare om trebuie să aibă haine noi, din această cauză se mai spune despre Paşti că sunt „Paştile falnice, tot în coji de ouă şi-n cămeşe nouă!” Casele, gospodăriile şi grădinile erau şi ele pregătite pentru marea sărbătoare, făcându-se curăţenia generală de primăvară în care bărbaţii aveau implicare totală, aceasta trebuia terminată până înainte de „Duminica Floriilor”. Gunoaiele care se adunau cu ocazia curăţeniei de primăvară erau aprinse la „Mucenici”, „Alexii” sau „Bunavestire”(obiceiuri binecunoscute şi cu o semnificaţie deosebită pentru toţi creştinii poporului nostru iubitori de tradiţie), focurile făcute cu aceste gunoaie având funcţii magice, de purificare şi de apărare a oamenilor şi a gospodăriilor de boli şi necazuri provocate de spiritele malefice. Prin post şi abstinenţă alimentară oamenii se purificau, apărându-şi sănătatea, după hrănirea cu „de – dulcele iernii”, alungându - şi păcatul lăcomiei şi al „Preaîndestulării” care adorm conştiinţa. Consumul de pâine şi mălai era combinat cu acela al verdeţurilor proaspete, urzici, lăptuci, potbal, păpădie, aducătoare de sănătate. Aceste rituri erau împlinite de către oameni cu scopul de a restabili echilibrul, armonia între cele două lumi, niveluri existenţiale, „Lumea terestră” şi „Lumea de dincolo de moarte”. Această perioadă de şapte săptămâni începută cu aşa numita Splocanie – fierberea vaslor pentru a nu rămâne grăsime pe ele – era menită purificării generale, prin abstinenţă, răbdare, împăcare, echilibru, prin săvârşirea tuturor riturilor menite să ne înalţe mai mult şi mai aproape de Dumnezeu. |
