.
O viaţă de om închinată culegerii, cercetării folclorului muzical şi educaţiei tinerei generaţii – astfel poate fi rezumată, într-o frază, activitatea prodigioasă a profesorului universitar dr. Ileana Szenik, fost cadru didactic de renume la Academia de Muzică “Gh. Dima” din Cluj-Napoca. Şi tocmai acestei profesoare, ajunsă astăzi la o vârstă venerabilă, i-a dedicat etnomuzicologul dr. Mircea Cîmpeanu un film cu o durată de 37 de minute, în care sunt parcurse toate etapele prodigioasei sale cariere. Povestite, pe îndelete, chiar de către cea omagiată - şi de colaboratorii săi, cei care, timp de decenii i-au fost alături pe teren, în timpul alcătuirii culegerilor de folclor sau pe parcursul scrierii cărţilor, astăzi opere de căpătâi ale cercetării etno-muzicologice de la noi. Astfel, prin acest film-portret, realizat cu multă căldură sufletească (autorul său fiind, la rândul său, un discipol al profesoarei) putem distinge profilul cultural (dar şi uman) al doamnei Szenik: de la stadiul de studentă pasionată de folclor - la început în echipa renumitului profesor de muzică populară al vremii, Janos Jagamas şi ceva mai târziu, ca asistent universitar, alături de marele etnomuzicolog Traian Mîrza - până la stadiul de peste ani, acela de îndrumător al tinerilor doctoranzi în cadrul Academiei de Muzică „Gh. Dima”, care au devenit mai târziu personalităţi ale muzicii, pedagogiei muzicale sau etnomuzicologiei româneşti. De altfel, înainte de a trece la scrierea acestor rânduri, etnomuzicologul dr. Mircea Cîmpeanu ne-a mărturisit ce anume l-a motivat să înceapă migăloasa muncă de reconstituire a lumii doamnei Szenik: “Am considerat că trebuie să fac acest film (folosind uneori inclusiv fotografii şi înregistrări de pe reportofon sau magnetofon, vechi de decenii!) ca un omagiu adus celei care de-a lungul anilor a creat o operă atât de vastă şi, în acelaşi timp, a specializat atâţia doctoranzi de mare calitate - încercând să-i arăt, personal, mulţumirea şi ataşamentul meu pentru cei patru ani în care mi-am pregătit, sub îndrumarea sa, doctoratul…“
Filmul începe cu o frază memorabilă, rostită de fostul rector al Academiei de Muzică „Gh.Dima” din Cluj-Napoca, prof.univ.dr. Adrian Pop, în timpul acordării titlului de Doctor Honoris Causa doamnei profesoare Szenik: „Este unul dintre acei oameni fericiţi, pentru care profesia şi meseria reprezintă acelaşi lucru, ca şi viaţa. ” Relatarea cinematografică decurge firesc, povestită de către profesoara Szenik însăşi, pigmentată în răstimpuri de intervenţiile discipolilor sau colaboratorilor săi, pe care-i menţionăm în ordinea apariţiei: prof. univ. dr. Ioan Cuceu, prof. univ. dr. Constantin Rîpă, prof. univ. Dr. Ioan Bocşa, lector univ. Dr. Alina Stan, prof. univ. Dr. Zamfir Dejeu, cercetător ştiinţific dr. Mircea Cîmpeanu, prof. univ. Dr. Aurel Marc. Astfel, la debutul “povestirii în imagini” reputatul cercetător trece în revistă principalele zone folclorice unde şi-a desfăşurat, încă de la începutul activităţii sale, munca de truditor într-ale culegerii folclorului muzical autentic: din Moldova până în zona Năsăudului, din cea a Târnavelor şi Câmpiei Transilvane până în cea a Călatei, din Maramureş până-n Sălaj. Un moment aparte al filmului l-a constituit mărturia octogenarei profesoare privind împrejurările scrierii, împreună cu profesorul Traian Mîrza, a unei cărţi dedicate folclorului muzical al zonei Huedinului, dar şi a altor câteva, apărute ca rezultat al studiilor efectuate de către aceştia, în zonă: “Această experienţă din zona Huedinului, a urmat mai apoi şi în alte culegeri. Până în anii '60 – '70 am făcut mai multe ieşiri în aceste sate, împreună cu Traian Mîrza. Acesta a iniţiat, pe baza acestor materiale care au cuprins circa 6000 de piese înregistrate pe magnetofon şi, prin selecţie, s-a întocmit o carte care şi până la această oră este unică pentru zona respectivă. Cartea a fost elaborată în două limbi, deci avea două capitole: prima parte – studiul românesc elaborat de Mîrza şi de Petrescu - şi a doua, în limba maghiară, care cuprindea materialele maghiare, întocmite de mine.” La rândul său, prof. univ. dr. Ioan Cuceu, evocă perioada de început a Institutului de folclor din Cluj, contribuţia remarcabilă a doamnei Szenik la fondul de folclor muzical, precum şi efectele spectaculoase ale muncii acesteia, arătând că treptat, cercetătoarea de la Conservatorul clujean (cum se numea această instituţie pe atunci) a devenit cel mai important sprijin extern al revistei “Anuarul de folclor”, în perioada anilor '70, când profesorul devenise redactorul şef al publicaţiei respective. Un alt vechi coleg şi colaborator al doamnei Szenik, profesorul Constantin Rîpă arată, la rândul său: “Doamna Szenik are un profil profesional de o înaltă ţinută academică. Eu am numit-o, de fiecare dată când a fost vorba despre ea, academician, pentru că toate lucrările pe care le-a scos, în baza unor cercetări atât de asidui şi cu simţ de răspundere – aşa că pentru tot ce-a făcut şi pentru detaliile pe care le insera în scrierile dânsei, nu pot s-o numesc decât academician.“ Revenind, profesoara evocă perioada de după 1989, când, a fost solicitată să predea folclor şi etnomuzicologie la secţiile Compoziţie şi Muzicologie, ale Academiei de Muzică “Gh.Dima”, devenind profesor universitar şi conducător de doctorate. Această perioadă, în care a coordonat cincisprezece candidaţi la titlul de doctor, o numeşte astfel: ”A fost o nouă posibilitate de a face cunoştinţă cu fel de fel de teme cu care eu înainte nu m-am ocupat, de pildă cu muzica instrumentală. Am avut trei candidaţi care s-au ocupat de muzica instrumentală şi atunci chiar şi la vârsta asta înaintată am mai învăţat nişte lucruri pe care nu le ştiam...”
O intervenţie tonică, plină de căldură, a avut şi profesorul Ioan Bocşa, care s-a referit, pe lângă latura ştiinţifică şi la cea umană a personalităţii profesoarei: “Efectiv, m-a încurajat. Nu mai spun că am învăţat o mulţime de lucruri, pornind de la rigoarea cercetării, de la sistematizare, pornind de la nişte lucruri pe care nu le-am mai întâlnit până atunci la nişte cadre universitare. De exemplu, începând cu tăria de a spune la un moment dat “nu ştiu”. Foarte rar am întâlnit cadre universitare – cu experienţă, vechime şi mare prestanţă – care să nu-ţi dea un răspuns pe lângă subiect, adesea improvizat, dar să nu te lase fără răspuns. Iar doamna profesoară când era întrebată, uneori îţi răspundea: “nu ştiu”. Am învăţat să pot spune “nu ştiu”, inclusiv studenţilor, câteodată. Ceea ce am mai învăţat de la doamna: eu având o imaginaţie bogată, veneam uneori cu tot felul de idei despre teza mea de doctorat, uneori năstruşnice. Niciodată doamna profesor nu mi-a spus :“Asta e absurd, asta nu se poate”. Spunea: “Eu n-am întâlnit până acum. Vedeţi în continuare şi urmăriţi unde ajungeţi.” Deci, o încurajare şi o deschidere spre orice gând care putea la un moment dat să se finalizeze. În viaţa mea profesională pot să spun că am avut două perioade: perioada de până am întâlnit-o pe profesoara Ileana Szenik şi cea de după ce-am întâlnit-o pe Ileana Szenik.” Un alt interlocutor, lectorul univ. dr. Alina Stan a subliniat şi ea importanţa întâlnirii cu profesoara Szenik: “ Pentru că eu abia împlinisem 19 ani când ne-am întâlnit, tocmai terminasem anul I şi eu am avut - ce cuvânt, noroc! – marea mea şansă să lucrez cu dumneaei la tot ceea ce-a fost de lucru, la mai multe cărţi şi acest lucru nu numai că m-a determinat să acumulez cunoştinţe, ci mi-a trezit un lucru pe care l-am conştientizat că sunt capabilă de modul în care să-l fac. Şi am învăţat, în timp, şi să-l fac.” În intervenţia sa, profesorul Zamfir Dejeu mărturiseşte că a cunoscut-o pe ilustra profesoară încă din perioada prospecţiunilor pe teren ale acesteia, făcute împreună cu cercetătorul Traian Mîrza. Astfel, a ajuns să-şi întocmească lucrarea de doctorat la doamna Szenik, iar rezultatul colaborării dintre ei îl consideră excepţional: ” Am reuşit o lucrare sincretică, unde dansul era pe primul plan. Desigur, doamna Szenik mi-a dat multe îndrumări – şi mai ales din punct de vedere tehnic. Asta mi-a plăcut la doamna Szenik: nu vorbea prea mult şi nu vorbeşte prea mult. Ea, din punct de vedere tehnic îţi demonstrează - inclusiv istoria unei melodii, istoria unui dans, şi aşa mai departe. Pe dânsa - dacă o întrebi – şi acum îţi spune foarte clar, fără nici o reţinere, de unde provine un dans. Asta înseamnă ştiinţă, de fapt. Să fii obiectiv şi să spui lucrurilor pe nume.” Realizatorul filmului, etnomuzicologul Mircea Cîmpeanu ţine să arate, la rândul său, semnificaţia întâlnirii cu distinsa profesoară: “Cu ajutorul domniei sale am descoperit lumea ştiinţifică, o entitate despre care aveam la început puţine noţiuni. Câţiva ani la rând am aprofundat această disciplină, abordând subiectul tezei mele de doctorat, din toate unghiurile posibile: de la transcrieri muzicale la analize minuţioase de conţinut, aprofundând totul până aproape de perfecţiune…” După alte câteva intervenţii, pline de spirit, ale celei omagiate, şi ale profesorului Bocşa, concluziile au aparţinut fostului manager la Academiei de Muzică “Gh.Dima”, prof. univ. dr. Aurel Marc. Acesta a arătat, printre altele, că doamna Szenik face parte din galeria personalităţilor acestei instituţii, care şi-a adus un aport deosebit, atât în ceea ce priveşte educarea, instruirea tinerelor vlăstare, cât şi în ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică, adăugând apoi: “Este clar că în jurul său s-a format o serie de tineri cercetători – unii nu mai sunt tineri, deja sunt consacraţi – dar există o emulaţie formidabilă în ceea ce priveşte cercetarea folclorică în cadrul Academiei de Muzică.”
Însă fraza cea mai edificatoare a filmului, îi aparţine, în final, tot neobositei profesoare Szenik: “Atât cât mai am puteri să lucrez, sunt aproape de cei tineri şi aceştia pot apela la mine pentru ajutor...” Minunată dovadă de altruism şi dorinţă de a înnobila tot ce se află în jurul său… Cât despre film, pelicula se dovedeşte a fi un tulburător document etnologic despre un personaj provenind dintr-o lume aflată în crepuscul, pe cale de dipariţie (asemeni folclorului originar) în faţa tăvălugului modernităţii şi globalizării. Ileana Szenik, personaj care – mişcându-se cu gesturi fireşti, pur umane - ne demonstrează prin mărturia ei ce-nseamnă valoarea autentică, atunci când se păstrează încontinuu legătura cu oamenii şi cu locurile cărora le aparţinem. Iar muzica de fond, care însoţeşte mărturiile actorilor sau învăluie imaginile - veche, preluată din înregistrări făcute pe teren, cu magnetofonul, de către profesoara Szenik, în perioada 1955 – 1970 – conferă la rândul său filmului un pronunţat aer de autenticitate. |
