În calendarul muncilor agrare, miezul verii este momentul propice pentru seceriş. În tradiţia populară, această perioadă a consacrat unul dintre cele mai fecunde, simbolic, obiceiuri ale anului: sărbătoarea încheierii secerişului.

Înainte, însă, de a-i descifra structura simbolică şi de a vedea în ce constă ceremonialul acesteia în tradiţia autohtonă, trebuie precizat că obiceiul îşi are originea în credinţele şi ritualurile agrare, prin practicarea cărora omul primitiv căuta să stabilească o relaţie favorabilă între el şi puterile sacre, manifestate în recoltă, pentru ca, astfel, să asigure generarea lor periodică, după cum explică Mircea Eliade.

Obiceiurile secerişului, ne spun cercetătorii, s-au născut din credinţa în existenţa unui spirit al grâului care, în timpul seceratului, se ascunde în ultimele spice. Conform “gândirii primitive”, el trebuie protejat, întrucât, pe de o parte, simbolizează sfârşitul unui ciclu vegetal, iar, pe de alta, asigură renaşterea, respectiv recolta viitoare.

Diversitatea şi bogăţia ceremonialurilor legate de spiritul grâului (numit în nordul Europei muma grâului sau fecioara grâului) sunt extraordinare, iar o descriere minuţioasă a lor se află în Creanga de aur, de J.G. Frazer (vol. III, Buc., 1980, col. BPT).

Obiceiul cunoaşte o serie de transformări, identificate cu precizie de Nicolae Bot într-unul dintre studiile asupra acestei teme, publicat ca “Prefaţă” la antologia Cântecele cununii (Buc., 1989), urmându-l, în bună parte, pe eminentul folclorist Ion Ionică, al cărui volum Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului (1943, reeditat în 1996) rămâne o lucrare de referinţă. Iată concluzia lui N. Bot: “Pentru a ocroti spiritul grâului, refugiat în ultimele spice, se pare că, în forma cea mai veche, atât la noi, cât şi la alte popoare, acestea se lăsau pe holdă nesecerate, cu credinţa că, astfel, se transmite puterea de rod la noua recoltă. Într-o fază următoare, au fost tăiate şi aduse acasă sub formă de mănunchi sau snop, iar apoi, în ultima fază, sub forma unui obiect ritual (cunună, cruce, peană, buzdugan) pentru a fi apărate de distrugere şi, probabil, pentru a se putea împărtăşi din puterea lor şi gospodăria (...). Prin urmare, spicele nesecerate ar reprezenta forma originară, cununa etc. - forma cea mai evoluată a lăcaşului puterii de rod a grâului” (op. cit., pag. 7).

În sfîrşit, să mai remarc, citându-l pe J.G. Frazer, că obiceiurile secerişului aparţin păgânismului primitiv “preistoric”, astfel că “ritualurile sunt mai degrabă magice decât propiţiatorii. Cu alte cuvinte, ţelul dorit se atinge nu obţinînd bunăvoinţa divinităţilor prin sacrificii, rugăciune şi proslăvire, ci prin ceremonii despre care se crede, aşa cum am mai explicat, că influenţează cursul naturii direct, prin simpatie fizică sau prin asemănarea între ritual şi efectul pe care acesta ar urma să-l producă” (op. cit., pag. 245).

Se înţelege că, ulterior, în evoluţia obiceiurilor s-au infiltrat diverse elemente ale religiei creştine care au influenţat şi simbolismul acestor obiceiuri.

Deocamdată, ne întoarcem la subiectul propriu-zis al însemnărilor de faţă: obiceiul cununii şi cântecele sale. Sub forma de ceremonial bine codificat, el este specific Transilvaniei, cum atestă cercetările de teren. Există un scenariu întrucâtva tipizat şi descris aproape identic de către toţi specialiştii (folclorişti, etnologi, antropologi etc.), de la Simion Florea Marian şi Tudor Pamfile, pînă la Ovidiu Bârlea, Mihai Pop ori Valeriu Butură.

O formalizare mai riguros conceptualizată întâlnim în cartea amintită a lui Ion Ionică. Terminologia acestuia e preluată şi acceptată (cu indicarea sursei) de Nicolae Bot în studiul citat, ceea ce însă nu face Mihai Pop în cartea sa Obiceiuri tradiţionale româneşti (1976, reed. 1999), considerată un reper fundamental în specialitate.

Aşadar, scenariul obiceiului de la terminarea secerişului e constituit din următoarele elemente şi acte rituale: obiectul ritual, cântecul ritual, un ansamblu de acte rituale (alaiul) constând din purtarea cununii, udarea cununii, jocul cununii şi o masă rituală. Ceremonialul este complet numai în cazul seceratului cu clacă sau cu secerători plătiţi, nu şi în al celui familial.

E de menţionat apoi că obiectul ritual, care reprezintă punctul central al ceremonialului, are denumiri diferite de la o zonă la alta (cunună, buzdugan, cruce, peană) şi, evident, forme diferite, sugerate de termenii înşişi.

Acum, să urmărim pe scurt momentele de desfăşurare a obiceiului, în speţă a celui cu clacă şi cu plată, în care este implicată multă lume. După terminarea seceratului avea loc împletirea cununii din spicele cele mai frumoase, din ultimul snop ori dintr-o fîşie de holdă nesecerată. De regulă, cununa era împletită de fete tinere.

În unele locuri, ea se aducea între secerători, care jucau o horă înainte de a o preda celor care o vor purta până la casa gospodarului. Purtatul cununii reprezintă o parte foarte importantă a ceremonialului şi se realizează în cadrul unui alai întotdeauna sărbătoresc. Cununa e purtată fie de o fată, fie de un fecior, în funcţie de specificul zonei. Dar, oricum, protagoniştii sunt aleşi după anumite criterii: curăţenie rituală, în cazul fetei, sau prestigiu masculin, în cazul feciorului.

Alaiul mai era compus şi dintr-o ceată de muzicanţi şi un “cor” al fetelor secerătoare care, pe parcursul drumului, cântau cântecul cununii:

De unde cununa vine

Rămân ţarinile pline

De unde cununa pleacă

Rămâne ţarina-ntreagă.

Deschide gazdă poarta

Că vinim cu cununa

Cununa trebe udată

Fata trebe maritată...

Drumul cununii poate fi segmentat: de la holdă la marginea satului, prin sat şi la casa gospodarului (cf. Nicolae Bot), fiecărui interval fiindu-i caracteristice anumite acte rituale, dintre care cel mai profund în semnificaţii rămâne udatul cununii, care se produce din abundenţă prin sat, dar şi la casa gazdei. “La români, spune Nicolae Bot, dintre toate actele ritualice de la cunună, udatul are vitalitatea cea mai pronunţată şi răspândirea cea mai mare (...). Principala semnificaţie a udării cununii este asigurarea rodului bogat prin provocarea ploilor la vreme, dar şi sporul în grâul secerat” (op. cit. pag. 10).

Itinerariul acesta cuprinde şi câteva secvenţe cu jocul cununii (la holdă, la marginea satului, la casa gazdei), jocul având şi el, la originea obiceiului, o funcţie fertilizatoare.

Ultimul act al ceremonialului îl constituie petrecerea, cu joc, de la locuinţa gospodarului, unde, desigur, se cântă, cu urări, şi cântece ale cununii.

În tot acest complex de credinţe, practici ritualice şi simboluri, fără îndoială că simbolismul cel mai bogat este al cununii însăşi. Ea simbolizează spiritul grîului de care vorbeam la început, puterea de rod a acestuia, drept pentru care, în societatea arhaică, ea reprezenta un obiect magic, boabele sale fiind amestecate în grâul de sămânţă ca să perpetueze fertilitatea şi fecunditatea viitoarei recolte. Întrebuinţările ei, cu scopuri fertilizatoare, sunt însă mult mai diverse. Mai consemnez doar că ea apare şi în ritualul de nuntă, precum şi în obiceiul colindatului, prin folosirea grâului din cunună la colacii pentru colindători sau prin aşezarea cununii peste colacul pregătit pentru colindători.

Referitor la structura simbolică a asocierii dintre cunună şi colac, Traian Vedinaş a scris un studiu extrem de interesant în cartea Sistemul culturii tradiţionale (editată de Centrul Judeţean al Conservării şi Valorificării Culturii Tradiţionale Cluj, în 2000).

Evident, ar fi de discutat în continuare şi despre cântecele de seceriş sau cântecele cununii, însă este un subiect foarte vast care presupune o tratare separată. Menţionez doar că ele au fost antologate de Nicolae Bot în volumul amintit, fiind în total 352 de variante; un tezaur fabulos. S-ar mai pune, totuşi, o problemă: obiceiul cununii s-a pierdut oare pentru totdeauna, iar o eventuală reactivare a sa să nu mai fie posibilă decât sub forma demitizată şi desacralizată a unui simplu spectacol? În mentalitatea rurală contemporană să nu mai existe nici o rezervă de sensibilitate magică?! Eu îndrăznesc să cred că nu-i exclusă resacralizarea obiceiului, dacă ar fi “reactivat” şi asta, cu precădere, pe fondul spiritualităţii creştine. În fond, de ce nu ar mai putea crede omul în spiritul grâului?!

Maria Golban Șomlea

etnolog