ISPASUL

ÎNĂLȚAREA DOMNULUI

       Numită în calendarul popular „Ispasul”, sărbătoarea are loc în cea de-a 40-a zi de la Înviere. O străveche legendă populară leagă numele acestei sărbători de acela al lui Ispas, un vrednic ţăran care în timp ce-şi lucra ţarina l-a văzut pe Isus înălţându-se la cer. Cu evlavie şi pentru păstrarea cutumelor din bătrâni, oamenii făceau în această zi „paos” pentru cei decedaţi, dăruind vecinilor şi rudeniilor „apă neîncepută” luată din izvoare noi, plăcinte nedospite, ceapă verde şi caş, să fie merinde pe drumul veşniciei, a celor plecaţi pe calea neîntoarcerii. Din această zi, salutul între localnici era: „Hristos s-a înălţat!”

     În rândul sărbătorilor creștine și în rândul oamenilor această zi , ținută în a șasea joi după Paști era considerată tot atât de însemnată ca aceea a Învierii. În lumea de odinioară a satelor se îndătina ca după slujba religioasă în biserică, să iasă toți oamenii la țarină, pentru a face ”Ruga Cea Mare”, spre slava lui Dumnezeu și pentru apărarea și sființirea rodului, a bobului  de grâu, care, după credințele populare poartă însuși chipul lui Hristos.  ”Încă din ajunul sărbătorii la Miceștii Clujului, sătenii măturau toate ulițele, împodobind gardurile gospodarilor cu flori de câmp, crengi verzi și spice de grâu, până la biserica din deal, care străjuia întreaga așezare.După slujba religioasă, sătenii aveau în frunte pe preot și pe cantorii care purtau praporii, crucea și cădelnița -  porneau la holde, pentru sfințirea lor cu aghiasmă aducătoare de ploi și de rod, în dangătul clopotelor, care răsunau toată ziua, a mare sărbătoare. Toți se înșirau în alai solemn, după vârstă și ierarhie socială, întâi mergând bătrânii, apoi feciorii, femeile și fetele, copiii încheind rândul, ca generație care învăța rânduielile stabilite din moși – strămoși. Pășeau solemn, intonând cântecele religioase, de slavă, închinate lui Dumnezeu. Făcând popasuri la toate troițele din sat și de la hotar, împodobindu-le cu flori și spice de grâu, se rugau nu numai pentru prosperitate celor vii, dar și pentru sufletul celor dragi, dispăruți în ”Lumea fără durere, fără întristare și fără suspin”. După sfințirea holdelor, fiecare sătean lua aghiasmă în ulcioare, pentru a-și împrora casele, gospodăriile, animalele, punându-le sub protecția Domnului.

       Această zi din prima zi de vară avea și o îndepărtată sorginte latină, legată de ocupațiile agro – pastorale. Antica sărbătoare a Amarvaliei, care, sacralizează soarele, întruchipat în zeul Apollo și rodul holdelor, apărat de zeița Ceres. În lumea noastră creștină, soarele și rodul sunt deopotivă celebrați ca supreme creații ale lui Dumnezeu.

       Datorită simbolului apoteotic al sărbătorii, de peste a nouă decenii această zi a fost închinată eroilor. Celebrarea ciclică a Înălțării Domnului îi așează pe toți cei caree s-au jertfit, pentru țară și pentru neamul nostu, în ceruri, alături de sfinți. La troițe, la crucile- cenotaf, care se fixau pe pereții bisericilor ca pomenire pentru eroii căzuți la datorie, rămași fără mormânt, găsindu-și sălașul de veci în pulberea stepelor și în ”spulberul codrilor. Amintirea lor ne înobilează și ne împlinește rostul pe pământ. Din acea zi , salutul tuturor este ”Hristos s-a Înalțat”, toți spearând într-o lume mai bună, a păcii, a înțelegerii și a unirii întru credință.

Bibliografie:

Toșa Ioan, Simona Muntenu – Calendarul țăranului român de la sfârșitul secolului al XIX-lea,         Ed. Mediamira,  Cluj - Napoca 2003, pag 195

Bocșe Maria -  Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania, Sărbători , credințe, mituri,   Vol. I-II, Cluj – Napoca , 2006, pag 367.