-Vă rugăm să ne spuneţi cine sunteţi dumneavoastră, d-le prof. Remus Hădărean?
     Sunt cel de-al cincilea ditre cei nouă copii ai familiei, născut în anul 1935, luna martie, ziua 4. După absolvirea a patru clase primare am urmat cursurile Şcolii Normale “Andrei Şaguna” din Abrud, anul 1952 fiind anul începerii apostolatului în Munţii Apuseni – comuna Arada, satul Fericet – locul de baştină a lui Horea.
     Fiind exclus din UTM în ultimul an de şcoală, pe motiv de legături cu partizanii din Apuseni, mi-a fost refuzată repartiţia pentru a urma facultatea de  arte plastice – domeniu în care mă afirmasem în cei 7 ani de normală, astfel că au urmat 3 ani de cătănie la aviaţie, în Otopeni, ani nepierduţi într-un fel, având posibilitatea să cunosc mai bine toate muzeele capitalei, să frecventez spectacole de teatru de toate genurile.
     Reîntors în civilie, mi-am reluat activitatea de dascăl, de data aceastra în comuna natală, unde, timp de 3 ani am înfiinţat un cor mixt pe 4 voci la centru de comună, iar la şcoala din Ştrucut, unde am fost încadrat, fiindu-mi insuflată dragostea de teatru de către profesorii mei din Abrud, am pus în scenă “Năpasta” lui Caragiale, actori fiind, înafară de mine, tineri din satul Ştrucut. Piesa a fost prezentată şi în satele Ceanu Mare, Iacobeni şi Boian. În acelaşi context, transferat fiind ca director la Şcoala din Ceanu Mic, aceeaşi “Năpastă” interpretată tot de tineri săteni cu 7 clase primare, a fost reprezentată la Tureni, Turda Nouă, Miceşti şi Poiana, fiind premiată în cadrul “Cântării României”.
     Şi fiindcă veni vorba despre atât de blamata Cântare a României, lăsând la o parte politizarea ei, putem spune că a fost un moment de răscruce în valorificarea folclorului, a obiceiurilor străbune, a revigorării portului naţional. Eram inspector şcolar în acea perioadă, făceam parte din comisii, am fost martorul renaşterii tezaurului folcloric. Au fost vremuri în care cadre didactice neobosite, aduceau la lumină nestemate ale culturii populare.
    Şi a mai fost un zeu al Folclorului, Mihai Florea, care aduna în faţa televizorului toate categoriile de români la dialog pe aceeaşi scenă (ne grăbeam să venim de pe teren din satele Apusenilor, ori din cele de pe Câmpie, pentru a trăi şi simţi româneşte!).
Cultul personalităţii nu ne-a influenţat, am devenit amorfi, dar vizionarea dramaturgiei antice, clasice şi chiar contemporane, ne ţineau trează conştiinţa că suntem parte a ceea ce a zămislit arta, din cele mai vechi timpuri şi până în contemporaneitate. Cum să nu te entuziasmeze cel trei generaţii pe scenă ale cenanilor, alcătuite din copii, tineri şi vârstnici, care, ani la rând, au ridicat în picioare miile de spectatori, începând din Ceanu şi până la Bucureşti, precum şi în multe oraşe din Ardeal?!
Revenind la subiect: de la Ceanu Mic am fost cooptat în corpul de inspectori metodişti ai Secţiei de Învăţământ a raionului Turda, apoi director-adjunct la şcoala generală nr. 8, nr. 10 – devenită 7, apoi HCC din Turda, şi ultimii 10 ani de activitate, profesor la Cineclubul Casei Pionierilor din Turda.
Vară de vară, cu grupuri de 20-30 de copii am colindat munţii şi oraşele ţării, am participat cu cineclubiştii la festivaluri şi tabere de vacanţă; datorită activităţii Clubului Potaissa, în fiecare an, în zilele de sfârşit de mai, la Turda s-a organizat un festival al cinecluburilor, onoraţi fiind cu prezenţa în juriu – dar şi ca lectori – a unor personalităţi precum, Gopo, Geo Saizescu, Vitanidis, Radu Petrescu, şi alţii.
După pensionare – anul 1989 – am revenit la casa părintească, unde, în primii 8-9 ani am fost agricultor în toată regula: cultivator de cereale, crescător de animale de toate genurile, şi, am mai şi pictat. Începând cu anul 2000 am început să scriu:
1.   Ceanu Mare, studiu monografic
2.   Ceanu Mare – timpurile unui loc
3.   Ceanu Mare – 710 ani
4.   Schroder la Ceanu Mare
6.   Povestiri
7.   Normalist la Abrud 2007
8.   Normalist la Abrud – Dascăli pe ape, 2 volume 2008
9.   Povestiri 2009
10.  Prof. Gavril Hădărean – in memoriam 2009
11.  Monografia bisericii din Ceanu Mare 2011
12.  Dăscăliţa – roman, în colecţia Scriitorii Transilvaniei, 2014

-Vă rugăm să ne descrieţi în câteva cuvinte lucrarea dumneavoastră cea mai importantă, cu privire la comuna Ceanu Mare.
Aceasta este în lucru de doi ani, cu apartiţie în luna august, şi se va numi Comuna Ceanu Mare, în secvenţe istorice şi imagini. Părţi:
I.    Comuna Ceanu Mare – privire generală
Ceanu Mare sub lupa Securităţii, pe lângă informaţiile de la populaţie, capitolul cuprinde secvenţe din cele 760 de pagini de la CNSAS. Capitolul se întinde pe 247 de pagini scoate în evidenţă mecanismul diabolic al securităţii, de oprimare – până la crimă - a oricărei păreri ce contravenea dogmei regimului totalitar.
II.    Satele Ceanu Mare, Boian, Iacobeni, Bolduţ
Secvenţe istorice, aspect demografice, şcoala, biserica
III.    Familii în amintirea satului, albume
IV.    Eseuri, schiţe, povestiri, fragmente din romane, nuvele şi povestiri scrise de cenani
V.    Albume fotografice – vechi şi noi – privind viaţa cenanilor

-La o radiografiere obiectivă, care este astăzi starea folclorului în comuna dumneavoastră?
     Există o revigorare salutară, datorită unor oameni inimoşi, precum “Mitică de la Primărie”, conducătorul formaţiei de dansuri, Lucian Vălean şi trebuie să admir acţiunea extraordinară a familiei Moholea, de culegere a tezaurului cuprins în Muzeul etnografic al satului – toate acţiunile fiind sprijinite cu tragere de inimă de primarul Virgil Păcurar.
Deosebită este şi contribuţia specialiştilor de la forurile culturale judeţene prin organizarea unor acţiuni de popularizare a tradiţiilor cenane, sub toate aspectele.

-Cum văd localnicii transformările aduse de noile vremuri?
     Sătenii se află într-un fel de somnolenţă: dacă în urmă cu câţiva ani aproape toate lucrările câmpului se făceau manual, trudind de dimineaţa până seara târziu, a venit mecanizarea lucrărilor, erbicidarea culturilor, încât, pentru unii a mai rămas doar despănuşatul porumbului adus în curte, cu remorca. Puţini sunt cei care astăzi mai ţin animale; pe strada mea erau cca 20 de vaci pentru lapte, astăzi mai sunt 3. Fiecare familie avea câteva oi, acum niciuna. Vezi femeile stând „în poveşti”, de dimineaţa până seara. O singură vecină se încăpăţânează să mai toarcă şi să intre în război.
     Ce potenţial extraordinar, irosit! Oare numai un prinţ Charles poate revigora satul românesc? Poate, dacă s-ar găsi 2-3 familii Moholea care să reia manufacturarea lânii, bumbacului şi a cânepii, ar duce la nepierirea tradiţiilor, dar şi o contribuţie la întreţinerea sănătăţii corporale şi mintale.
-Ce ar fi bine să intreprindem pentru păstrarea tradiţiilor vechi?
     Tradiţiile sunt singurul mod de păstrare a identităţii într-o lume a tehnicizării şi automatizării, acte ce duc la pieirea sentimentelor de apartenenţă la marea familie – înţelegând pe cea biologică, dar şi pe cea comunitară.
     (Unui medic, fiu al preotului din anii ’40, fugit în America, tatăl meu a trebuit să-i confecţioneze cămeşă, cioareci, şolovari şi laibăr de Ceanu Mare, pe care le purta la sărbători şi pe care i le-a trimis la New Jersey. Acolo, oamenii se adună o dată pe an într-un loc special şi fiecare poartă hainele din locul din care a venit). De ce, oare?
     Pentru păstrarea tradiţiilor trebuie să continuaţi ceea ce faceţi, cu dăruire şi professionalism: angrenarea vârstnicilor în retrăirea tradiţionalului prin prestaţii vii, şi la care, prezenţa tineretului ar trebui avută în vedere, în cel mai înalt grad.
     Punctul de pornire în păstrarea tradiţiilor vechi, trebuie promovat încă de la grădiniţă, prin îmbrăcarea costumului tradiţional, determinarea ca încă de la această vârstă să vină la biserică astfel echipat. Copiii îl poartă cu mândrie – doar inocularea în sufletul lor a acestui lucru va duce la perpetuare, pe trepte de vârstă. Poate, pe lângă cei angrenaţi cu rolul de “staroste” la nunţi, să-şi facă apariţia chemătorii şi chemătoarele, colăcarii şi descântătoarele, stegarul care ar însufleţi alaiul care merge după mireasă, apoi spre biserică şi la locul petrecerii. Şi tot prin intermediul starostelui, de ce nu, şi descântarea găinii?
-Unde vedeţi locul unei civilizaţii româneşti în lume, pe viitor?
     Cine uită că satul este locul în care s-au zămislit germenii civilizaţiei, că de acolo ne tragem cu toţii, că este singurul loc unde trecutul este mereu prezent în gândire şi în faptă, că tradiţiile, chiar dacă sunt punctate de vremuri – în esenţa lor, rămân aceleaşi.

PS. Din Cartea Ceanului
Capitolul Florin şi America
(este vorba despre Florin Cuc, fiul unui văr primar, profesor la o Universitate din Washington)

Dragă tată
După ce m-am dumirit eu un an de zile, mi-am dat seama că America, aşa cum e ea astăzi, nu e atât „mama” americanilor cât “copilul” unor neamuri de-ale noastre, care au venit de prin toate Ceanurile Mari ale Europei, din familii de câte 11 fraţi şi surori, cu ceva pământ între biserică şi fânaţe şi care s-au străduit să facă lucrurile aşa încât să nu-l supere pe Dumnezeu şi nici pe prieteni şi vecini.
Şi eu tare-s mândru că tata meu e neam cu America prin care mă rătăcesc eu. Şi dacă nu pot să-l strâng în braţe de ziua lui, m-oi lipi de un stâlp în staţia de metrou (în vizită la fiu, stând în aşteptare într-o staţie de metrou, tatăl şi-a rezemat, mai mult timp, spatele de un stâlp) ştiind că parte din tata meu e încă acolo...
                    A consemnat pentru dumneavoastră,
                                                                         Mircea Cimpeanu