Bine ai venit Vizitatorule  
 
IMPORTANT
,,Zestrea tradițiilor clujene”, la Școala Primară Fizeșu Gherlii
publicat la 2019-03-22
[ citeşte ]
Mugur, mugurel - Spectacol de muzică populară, dedicat primăverii
publicat la 2019-03-14
[ citeşte ]
Fotografii etnografice de premiu, la Oradea
publicat la 2019-02-25
[ citeşte ]
Dragobetele, sărbătorit la Cluj-Napoca prin cântec, joc și voie bună
publicat la 2019-02-25
[ citeşte ]
CELE MAI FRUMOASE CÂNTECE DE DRAGOSTE, PREZENTATE LA CLUJ-NAPOCA, ÎNTR-UN SPECTACOL FOLCLORIC DE DRAGOBETE
publicat la 2019-02-13
[ citeşte ]
,Zestrea tradițiilor clujene”, la Gilău
publicat la 2019-01-31
[ citeşte ]
Elevii clujeni descoperă și-n 2019 tradițiile și obiceiurile românești
publicat la 2019-01-22
[ citeşte ]
ZIUA CULTURII NAȚIONALE, SĂRBĂTORITĂ LA CLUJ-NAPOCA
publicat la 2019-01-21
[ citeşte ]
ZIUA CULTURII NAȚIONALE, SĂRBĂTORITĂ DE CENTRUL JUDEȚEAN PENTRU CONSERVAREA ȘI PROMOVAREA CULTURII TRADIȚIONALE CLUJ
publicat la 2019-01-14
[ citeşte ]
Întâlnire cu cultura tradițională oferită de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale
publicat la 2018-12-19
[ citeşte ]
Salonul ICOANEI ARDELENE, ediția a XIX-a
publicat la 2018-12-14
[ citeşte ]
Cultura tradițională clujeană promovată în Ungaria
publicat la 2018-12-10
[ citeşte ]
Centenarul Marii Uniri, marcat la Turda prin expoziții de fotografie veche și cusături
publicat la 2018-11-27
[ citeşte ]
LAUREAȚII FESTIVALULUI NAȚIONAL AL CÂNTECULUI DE CĂTĂNIE 2018
publicat la 2018-11-08
[ citeşte ]
CJCPCT CLUJ, LA COLOCVIILE INTERNAŢIONALE ALE REVISTEI „NEDEIA – BANATUL VIU 2018”
publicat la 2018-11-08
[ citeşte ]
Eveniment - Lansarea albumului aniversar "Fotografia-document etnografic la 15 ani"
publicat la 2018-11-02
[ citeşte ]
Fotografii de excepție, semnate Tordai Ede, prezentate la Cluj-Napoca
publicat la 2018-11-02
[ citeşte ]
Proiectul Națioanal „100 de năfrămuțe”
publicat la 2018-08-29
[ citeşte ]
„Semne peste vreme”, expozitie de fotografie etnografică, dedicată Centenarului Marii Uniri
publicat la 2018-08-22
[ citeşte ]
Premii naționale și tabere pentru olimpicii meșteșugari clujeni
publicat la 2018-08-14
[ citeşte ]
Ministerul Culturii a acordat titlul de Tezaur Uman Viu lutierului clujean Nicolae Vădan
publicat la 2018-08-03
[ citeşte ]
Două CD-uri cu muzică instrumentală maghiară și romanes, lansate de CJCPCT Cluj
publicat la 2017-11-22
[ citeşte ]
Orchestra profesionistă „Cununa Transilvană” împlinește 60 de ani de activitate artistică
publicat la 2017-10-19
[ citeşte ]
De departe, din Ceruri şi din Străbuni, Muzica lui Mugurel Scutăreanu: POVESTEA CERBILOR
publicat la 2015-10-28
[ citeşte ]
POVESTEA LEMNULUI
publicat la 2015-02-26
[ citeşte ]
MONOGRAFII EDITATE DE CJCPCT CLUJ
publicat la 2013-10-31
[ citeşte ]
Formatii instrumentale traditionale din judetul Cluj
publicat la 2013-03-15
[ citeşte ]
CERCETĂTORI ŞI SCRIITORI AI FOLCLORULUI COREGRAFIC DIN TRANSILVANIA
publicat la 2013-03-05
[ citeşte ]
ARHIVA AUDIO și VIDEO
publicat la 2010-07-27
[ citeşte ]
Înapoi
Biserica Sfinţii Petru şi Pavel din Lvov

sau Biserica Iezuită, cum o numesc polonezii, construită între anii 1610 – 1630
 
.

Lemberg, Lwow, L'viv. Trei dintre denumirile pe care le-a purtat Lvovul de-a lungul a mai bine de două secole. Oraş modern şi arhaic în acelaşi timp, plin cu “relicve” ale  comunismului dar şi ale Evului Mediu, furnicarul cu  peste 800.000 de locuitori şi-a păstrat aproape nealterată zona centrală – ca dovadă, bisericile şi catedralele sale răsar din cincizeci în cincizeci de metri. Am descins aici, în Ucraina, pentru câteva zile, alături de un profesor, doi asistenţi şi un masterand de la  Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca. La invitaţia părţii poloneze, iniţiatoarea proiectului, specialiştii români vor asista la  întocmirea planurilor de restaurare ale Bisericii Greco-Catolice “Sfinţii Petru şi Pavel” din Lvov, lăcaş de cult care până la trecerea oraşului la teritoriul sovietic a aparţinut Poloniei.   

În Ucraina, pe urmele românilor
30 iulie 2012. Ne pregătim să intrăm în Ucraina pe la vama Halmeu (Satu-Mare). Involuntar, inima ni se face cât un purice când apare un vameş,  înarmat până-n dinţi. Pe creştet poartă un chipiu cu calota uriaşă, de culoare verde, asemănător celor ale militarilor sovietici. Trecem însă graniţa fără probleme, după un interval de aproape o oră. O aşteptare mai mult psihologică, credem noi. Remarcăm la cei aflaţi înaintea noastră cum, înainte de a oferi paşaportul vameşului, introduc între filele acestuia câte o bancnotă. Supuşenie, inerţie sau pur şi simplu inters? Mai avem de parcus  vreo 350 de km până la Lvov, vechiul târg negustoresc polonez, dar şi capitala Galiţiei din perioada Imperiului Austro-Ungar. Despre oraş citisem că e inclus în patrimoniul UNESCO, începând cu anul 1998  fiind, de asemenea depozitarul a cincizeci şi cinci la sută din zestrea culturală a Ucrainei. De-a lungul secolelor românii au fost legaţi de Lvov prin numeroase fire. Pomenim aici doar două dintre ele: în Lvov a fost decapitat, în anul 1564 fostul domn al Moldovei Ştefan Tomşa, la ordinul lui Sigismund al II-lea August al Poloniei şi tot în acest burg a trăit timp de câteva decenii, până la moartea sa din 1820  (după un exil autoimpus, rezultat din neînţelegerea cu episcopul catolic al Blajului, Ioan Bob) marele scriitor, istoric şi filolog Ioan Budai Deleanu, corifeu al Şcolii Ardelene. Aici a fost finalizată, de altfel şi opera sa de vârf, “Ţiganiada”, singura epopee reuşită a literaturii noastre. Înainte de a purcede spre Lvov, un editor şi heraldist maramureşan, descendent din neamul lui Dragoş, ne avertizase că  în arhivele vechiului târg negustoresc există tone de documente slavone legate de trecutul istoric al României. A adăugat că puţini cercetători de la noi s-au încumetat să le studieze – în primul rând din cauza lipsei banilor şi a volumului mare de lucru care s-ar impune pentru o asemenea acţiune. Ne aflăm deja cu câţiva kilometri  în interiorul Ucrainei.  Înarmaţi cu o hartă copiată de pe Internet ajungem curând să ne afundăm pe nişte drumuri judeţene, cu cratere uriaşe, care ne zdruncină serios Logan-ul. Asta pentru că indicatoarele rutiere sunt în această zonă aproape inexistente. Pe ici-colo, observăm cu coada ochiului clădirile vechilor cooperative (devenite între timp, ca la noi, crâşme sau magazine ABC) pe frontispiciul cărora mai tronează, decolorată, câte o stea – cândva roşie. 

Monumente comuniste şi flori de plastic
După ce-am hălăduit minute în şir pe drumurile pline de gropi, ajungem în sfârşit, prin amabilitatea unui şofer de TIR sloven, pe o autobandă modernă. Trecem în viteză pe lângă şoseaua de centură a oraşului Ujgorod. Despre acesta ştiu din diverse lecturi cât e de important pentru noi, românii.  În zona respectivă, botezată Transcarpatia (n.n. – nordul Maramureşului Istoric) mai vieţuiesc azi vreo câteva mii de maramureşeni, înconjuraţi de satele ucrainene ale rutenilor, huţanilor, precum şi de cele ale maghiarilor. Conaţionalii noştri sunt însă înglobaţi în două raioane teritorial-administrative diferite, de parcă o forţă ostilă ar fi vrut să nu-i lase să se rânduiască împreună: Teaciv (Teceu) şi Rahiv (Rahău). Un alt amănunt. Tot aici a fost înfiinţată în 1945 prima universitate cu secţii de predare în limba română dar azi, din păcate, puţini studenţi români mai învaţă aici. De asemena, un preot îmi spunea anii trecuţi că de pe culmile dimprejur poate fi zărită în zilele senine renumita mănăstire Perii Maramureşului, ctitorie a familiei nobiliare a Drăgoşeştilor. Pe scurt, acest cuirasat al românismului într-o mare slavă are un trecut măreţ: în anul 1391 primea statutul cvasiepiscopal de stavropighie (sau Înfigere de cruce), sub jurisdicţia directă a Patriarhului de la Constantinopol şi cuprindea în primul rând domeniile Drăgoşeştilor: Maramureş, Sălaj, Ardud, Ugocea, Bereg, Ciceu, Unguraş, ş.a.m.d. Declinul mănăstirii a început în a doua jumătate a secolului al XV-lea, o dată cu evoluţia ascendentă a episcopiei de la Munkacevo (Ucraina), dar e determinată şi de conflictul conducerii sale cu vlădicii locali ortodocşi, care începuseră să îşi însuşească tot mai multe din drepturile acordate stavropighiei de către Patriarh. Intrăm încet-încet în regiunea Carpaţilor Păduroşi. Într-un popas, unde localnicii vând turiştilor ciuperci şi obiecte de artizanat observăm un monument de o rară urâţenie, înalt de vreo douăzeci de metri, confecţionat din beton.  Este de fapt statuia  unui proletar ale cărui antebraţe sunt anormal dezvoltate (ca şi cum omul şi le-ar fi mărit muncind ani de zile, într-o sală de forţă) iar ceva mai jos - doi bărbaţi – aflaţi şi ei în poziţie bipedă, duc la gură câte un bucium. Monumentul acesta e, dacă vreţi, strămoşul sau omologul nereuşitei statui a lui Avram Iancu din Cluj-Napoca, despre care nu crezusem că poate să-şi întâlnească vreodată egalul. Ne depărtăm de locul pricina, cutremuraţi. Pe traseu remarcăm la fiecare pas bisericile cu acoperişurile suflate în aur şi argint, vizibile de la mare distanţă şi suntem impresionaţi - din nou neplăcut – de cimitire, ale căror morminte sunt acoperite cu flori eterne, de plastic. Încă un lucru ciudat: la fiecare kilometru ne râde din bannere, cu părul împodobit într-o cunună de grâne, Iulia Timoşenko. Fostul prim-ministru al Ucrainei, aflat în acest moment la închisoare pentru fraudă fiscală şi deturnare de fonduri...

În vechiul-nou târg
Lvovul ne oferă încă de la început senzaţia de amestec între o metropolă orientală şi una occidentală: cu un  vacarm teribil şi o dezordine în trafic pe care le poţi întâlni, de pildă, doar la Istanbul. Din mers, la periferie zărim câte un supermarket ridicat pe câmpurile cândva virane, aflate printre blocurile - mai cenuşii chiar decât cele de la noi. Spre centrul oraşului intrăm pe şoselele înguste, pavate cu piatră, silindu-ne din răsputeri să ajungem cumva la destinaţie, locul de cazare aflat la kilometrul 0 al aşezării. Din nefericire suntem în permanenţă blocaţi de tramvaie şi microbuze arhaice, asemănătoare cu cele care puteau fi întâlnite şi în România anilor `90. Acestea înaintează, cu îndrăzneală, peste rând, la infimă distanţă de maşina noastră, aproape ştergându-ne. Remarcăm în jur, pe lângă maşinile obişnuite – destul de rar cele de lux! - mastodonţi mărcile Vaz sau Kamaz, dar şi automobile Lada, Volga sau  ZIL, imitatorul limuzinelor americane din anii `70. Am senzaţia că sunt un călător în timp, întors brusc în perioada copilăriei sale - dar totodată şi spectatorul unor  filme SF cu Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger - în care piese de decor, vechi, convieţuiesc alături de altele, ultimul răcnet. De pildă, trecem pe lângă o clădire şi un domeniu uriaş, care – după ce desluşim, silabisind, cuvintele scrise cu litere chirilice pe frontispiciu – par a aparţine Academiei Militare. Cu acest prilej mai bifez o statuie kitsch din anii comunismului, postată în faţa clădirii principale. Ceva mai încolo, pe un ecran uriaş se proiectează scene de luptă duse cu aparatură sofisticată, desprinse parcă din filmele de comando, desigur, cu intenţia de a atrage tinerii spre meseria armelor. În imediata apropiere a gardului de la stradă, o rachetă balistică, urcată într-un camion, e – aparent - pregătită  în orice moment să-şi ia zborul. Asta pentru ca să nu se uite cumva că Ucraina reprezintă şi o importantă putere nucleară... Oricum, remarcăm că globalizarea şi-a croit sălaş şi pe aceste meleaguri, magazinele fiind identice cu ale noastre, iar multinaţionalele aceleaşi - doar denumirea lor e inscripţionată aici cu litere slave. Ne sună Magdalena Jaskowska, cea care se va ocupa de noi pe toată durata şederii la Lvov, angajată a Consiliului voievodatului Malopolska. În scurt timp ne întâlnim şi răsuflăm uşuraţi: aceasta e o excelentă vorbitoare de limba română, aşa  că e clar, nu vom avea probleme de comunicare în Ucraina. Dealtfel, Magda a absolvit Facultatea de Filologie Română din Cracovia, fiind  specialistă în domeniul său, relaţiile culturale dintre România şi Polonia. Primesc, prin grija ucrainenilor, o chilie ultramodernă aflată într-un ansamblu de locuit din centrul istoric al Lvovului. Proprietar, cultul greco-catolic ucrainean, cel care deţine şi Biserica „Sf. Petru şi Pavel”. Am aici de toate: bucătărie cu aragaz şi frigider, dulapuri cu vase şi o baie elegantă. În cameră tronează un pat confortabil şi o plasmă - instalată astfel încât să poată fi urmărite, de la orizontală, programele TV.  Colegii de la Universitatea de Arte şi Design sunt şi ei cazaţi, în condiţii excelente, într-un un hotel aflat la o aruncătură de băţ de mine şi, în acelaşi timp, de obiectivul nostru - Biserica „Sfinţii Petru şi Pavel”.  Încerc, întins pe pat într-un scurt moment de reverie să mă substitui cărturarului-prelat Budai Deleanu, cel pornit din Blaj, în urmă cu două secole spre târgul Lvov-ului, în căutarea norocului. Că l-a întâlnit sau nu aceasta e o întrebare rămasă fără răspuns, fiindcă despre
român ştim că, după o carieră sinuoasă, la final a ajuns pe postul de judecător la Curtea de Apel din Lvov, pensionându-se din respectiva funcţie. Cât despre portretul său fizic, din păcate  până azi nu s-a păstrat nici o schiţă, fotografie de-a sa – şi nici măcar semnătura. Noroc totuşi că soarta a avut grijă ca opera sa de căpătâi, „Ţiganiada” să rămână neatinsă, pentru ca apoi să fie redată în întreaga sa măreţie culturii noastre.

Aventura profesorilor clujeni din 1992
Legat de Lvov şi Ioan Budai Deleanu, reputatul scriitor şi profesor Mircea Muthu mi-a relatat o întreprindere a sa care s-a dovedit până la urmă un eşec – pentru el şi, în acelaşi timp şi pentru cultura română. Era prin anul 1992. Profesorul sosise la Lvov pentru a participa la un simpozion, însoţit de un coleg de la Facultatea de Matematică din Cluj şi de regretatul slavist Ioan T. Stan. La simpozion
comunicările se făceau în special dimineaţa aşa că, având după-amiezele libere, dascălii clujeni şi-au pus în gând să găsească - nici mai mult, nici mai puţin decât mormântul lui Ioan Budai Deleanu. Fuseseră încurajaţi în demersul lor de către un alt român, stabilit la Lvov, profesor la o universitate din oraş. Zis şi făcut: clujenii noştri s-au prezentat la cimitirul oraşului şi le-au cerut respectuos administratorilor acestuia permisiunea de a cerceta registrele de deces din anul 1820.  Lemberg-ul de pe vremea cărturarului Şcolii Ardelene făcea parte din Imperiu iar nemţii  consemnaseră cu maximă exactitate fiecare deces în parte, indicând până şi locul mormintelor din cimitir. Aşa că identificarea numelui Ioan Budai Deleanu în registru nu părea decât o chestiune de timp şi răbdare din partea cercetătorilor.  Însă, după mai bine de o oră de studiu, exact în momentul când clujenii noştri erau gata-gata să ajungă la liman, în încăpere au apărut, ca din neant, mai mulţi miliţieni. Gălăgioşi şi brutali, aceştia i-au condus pe profesorii români  la secţie, închizându-i  într-o celulă. „Ne-au dus acolo, iar noi eram prăfuiţi ca nişte oameni de zăpadă de la registrele vechi de două secole în care ne înfundasem până-n gât”, mi-a mai  mărturisit cu umor, profesorul Muthu. Victimele abuzului au rămas acolo o bună parte din noaptea respectivă, întrebându-i în zadar pe miliţieni cu ce au greşit. Până când, spre dimineaţă, după intervenţia şefului conferinţei, li s-a dat drumul. La întoarcerea în patrie profesorul Muthu le-a povestit confraţilor păţania sa din Ucraina, astfel că elanul tuturor celor care ar mai fi îndrăznit să  caute vreodată  mormântul lui Ioan Budai Deleanu a fost curmat brusc. Aşa se face că nici până la această oră mormântul unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai lieraturii noastre nu a fost găsit. Şi, după cum sublinia Mircea Muthu, judecând după starea deplorabilă a registrelor din urmă cu douăzeci de ani, identificarea lui e exclusă cu desăvârşire - chiar dacă s-ar găsi acum alţi bravi întreprinzători. Cu aceste gânduri, deloc liniştitoare, lâncezeam în chilie, întrebându-mă dacă nu cumva mă voi bucura şi eu de tratamentul predecesorilor mei clujeni... Dar m-am liniştit curând, lucrurile desfâşurându-se impecabil pe toată durata şederii noastre la Lvov.

Povestea Bisericii „Sfinţii Petru şi Pavel”

Păşim în Biserica „Sfinţii Petru şi Pavel” din Lvov, sau Biserica Iezuită, cum o numesc polonezii, construită între anii 1610 – 1630 de către cei mai importanţi meşteri ai epocii. Jacek Lach, responsabil cu relaţiile culturale internaţionale ale  voievodatului Malopolska ţine să ne prezinte un basorelief păzit cu sfinţenie, aflat într-o încăpere laterală a bisericii, interzisă publicului larg. Explică acesta: „La începutul secolului al XVII-lea Lvov-ul era parte din  teritoriul polonez. Avusese loc un război nimicitor şi  de lugă durată cu suedezii, care, fiind foarte cruzi, devastaseră aproape în totalitate Lvov-ul. Până la urmă războiul a fost câştigat de către oştile noastre, aflate sub conducerea regelui Jan Cazimir.  Drept mulţumire că Maica Sfântă ne-a ajutat să câştigăm războiul şi să ne salvăm patria de la dispariţie, regele a încoronat-o pe Măicuţă, desigur simbolic, în anul 1608, ca suveran al Poloniei. Basorelieful, care conţine momentul respectiv a fost realizat în anul 1924 şi de atunci el se află în acest loc, scăpând neatins, în mod miraculos, din toate evenimentele dramatice care s-au petrecut până în ziua de azi ...” Intervine în discuţie Stepan Sus, rectorul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene „Sfinţii Petru şi Pavel” şi capelan al garnizoanei militare din Lvov: „Tot în această sfântă biserică a slujit şi patronul spiritual al bisericii noastre, părintele Emilian Kovch, cel care în anul 1944 şi-a jertfit viaţa pentru semenii săi şi pentru Dumnezeu. Cum s-au desfăşurat atunci lucrurile? În anii războiului părintele funcţiona şi ca preot piarist într-un sat ucrinean, pe lângă activitatea sa de capelan militar în biserica noastră. La un moment dat au sosit naziştii în sat şi i-au închis în sinagogă pe toţi copiii evrei din zonă, dând apoi foc lăcaşului de cult. Părintele a reacţionat imediat, fără să-i pese de urmări: a spart uşa sinagogii şi i-a scos pe rând pe micuţi, salvându-i de la o moarte sigură. Drept răzbunare, nemţii l-au închis pe părinte în lagărul de la Maidanek, alături de cei pe care-i salvase şi de alţi deţinuţi din întreaga Europă, astfel că Emilian Kovch s-a trezit singurul preot catolic  între 17.000 de evrei. Până la urmă nemţii i-au oferit libertatea, dar chiar şi în aceste condiţii părintele a refuzat să-i părăsescă pe cei de care se ataşase într-atât. Le-a scris nemţilor, drept răspuns la propunerea lor, într-un bileţel: „Nu pot părăsi acest loc pentru că aici L-am găsit pe Dumnezeu.” Consecinţa gestului său a fost că în scurt timp a sfârşit şi el în camera de gazare,
asemenea majorităţii evreilor din lagăr...” Se lasă între noi, timp de câteva secunde, o tăcere grea. Cealaltă gazdă poloneză, Jacek Lach îşi continuă cu glas uşor scăzut pledoaria sa pentru restaurarea Bisericii „Sfinţii Petru şi Pavel”: „Picturile – azi aflate în stare cumplită de degradare – au fost realizate de către maeştri italieni din secolul al XVII-lea, aduşi special de către cei care au finanţat ridicarea construcţiei. Declanşându-se în anul 1939 războiul, consecinţa acestui fapt a fost închiderea bisericii, iar după 1945 Lvov-ul a trecut la U.R.S.S. Datorită vitregiilor istoriei, părinţii iezuiţi - care mai însufleţiseră până atunci  biserica - au fost nevoiţi să plece, astfel că lăcaşul nostru a rămas închis credincioşilor pe o perioadă de mai bine de 65 de ani, până anul trecut. Pe parcursul anilor acest obiectiv a fost folosit şi ca depozit de cărţi, găzduind tone de cărţi ale celei mai importante edituri din Polonia, „Osollineum”. Recent a trecut însă în posesia cultului greco-catolic ucrainean, servind în acelaşi timp şi ca biserică de garnizoană pentru militari...”  
 
Paşii restaurării şi alte proiecte
În continuare, Jacek Lach ţine să prezinte proiectul de restaurare, aşa cum îl are în vedere partea poloneză: „Prima etapă, inventarierea valorilor lăcaşului va fi făcută de către Academia de Arte Frumoase din Cracovia. Academia este unul dintre cei mai mari specialişti din lume în domeniu, dispunând şi de instrumente de măsură şi evaluare de ultimă generaţie, cum ar fi:
scanere, lasere şi alte aparate perfecţionate. Banii ce vor fi alocaţi provin din fondurile  voievodatului Malopolska şi ale Ministerului Culturii din Polonia. Cât despre restaurarea propriu-zisă, pentru anul viitor avem un proiect conform căruia va fi stabilit programul de lucru – iar abia în momentul când acesta va fi finalizat vom şti cu adevărat costurile reale. După primul pas, etapa următoare, va fi încercarea noastră de a accesa fonduri structurale de la Uniunea Europeană.” Adaugă că prezenţa României în proiectul „Împreună pentru salvarea frumuseţii trecutului” este dorită de către partea poloneză, deoarece România este membru al U.E., în timp ce Ucraina – nu încă. Astfel, studenţii polonezi şi cei români vor putea face schimburi de experienţă privind lucrările de conservare şi restaurare a bisericii. În continuare Jacek Lech ţine să ne prezinte un viitor proiect, mai important decât cel de la Lvov: „Dorim să le propunem românilor să înceapă alături de noi conservarea arhitecturii de lemn din regiunile din România, Polonia şi Slovacia  înfrăţite cu voievodatul Malopolska.  Fiindcă pentru o asemenea treabă e nevoie de trei parteneri din U.E., iar noi polonezii, împreună cu colegii din Slovacia şi reprezentanţii Universităţii de Artă şi Design din Cluj-Napoca am putea restaura cât mai multe biserici de lemn de pe respectivul traseu, promovându-le ca pe un patrimoniu comun. Un lucru cu adevărat interesant, pentru că în Franţa, Italia sau Spania nu există, oricât ai străbate aceste ţări, asemenea biserici de lemn. Profesorul Kossakowski, de la Academia de Arte Frumoase din Cracovia va depune încă din acest an la U.E. un proiect pentru restaurarea bisericilor de lemn şi atunci o să-i rugăm pe clujeni să ne trimită o scrisoare de răspuns dacă sunt interesaţi de colaborarea cu noi...”

Portret de  savant 
La cei 81 de ani ai săi, Wladyslaw Zalewski este în continuare profesor la Academia de Arte Frumoase din Cracovia şi decan de vârstă al restauratorilor polonezi. S-a născut la Lvov, dar s-a refugiat la Cracovia după alipirea oraşului său la Uniunea Sovietică. A studiat conservarea începând cu anul 1951 iar în 1956 şi-a susţinut teza de licenţă în domeniu. De-a lungul  celor peste şaizeci de ani de activitate ai săi a contribuit la restaurarea şi conservarea a numeroase aşezăminte culturale,
printre cele mai importante fiind catedrala Castelului Wawel din Cracovia şi pictura bizantină a Castelului Sandomierz. Referindu-se la starea actuală a picturilor murale existente în biserica „Sfinţii Petru şi Pavel” profesorul Zalewski o consideră de-a dreptul jalnică: ”Picturile de pe plafonul bisericii au fost păstrate în situaţii dificile, spre deosebire de picturile normale, iar calitatea lor e influenţată de diversele schimbări care au apărut în timp, incluzând chiar acoperirea unora dintre ele. Ani de zile rolul bisericii, acela de lăcaş de cult, a fost schimbat în cel de depozit, aşa că a suferit  enorm şi decoraţia murală. Acum, când întreg ansamblul revine la funcţia sa iniţială este o şansă pentru noi ca să readucem picturile la starea lor dinainte de război, să le curăţăm şi revopsim. Mai ales că avem destulă experienţă cu maestrul Eckstein (n.n.- autorul picturilor din biserică) numeroase alte lucrări de-ale sale, aflate în Biserica Piariştilor de pe str. Sf. Ion din Cracovia, fiind restaurate şi conservate deja, tot de către noi. Nu ştiu costul în timp şi bani al operaţiunii de la Lvov, dar în primul rând trebuie să înălţăm nişte schele şi să ajungem la picturi – ca să le analizăm gradul de degradare...”

Printre restauratori
Au urmat alte câteva zile de comunicări ştiinţifice, în care specialişti polonezi şi ucraineni au propus, pe baza propriei lor experienţe, diverse moduri de abordare a lucrărilor de restaurare şi conservare a obiectivului. La un moment dat, în pline dezbateri, specialiştii polonezi şi ucraineni au fost chemaţi de urgenţă la Muzeul Zoologic  unde, cu prilejul renovării unei săli, muncitorii care efectuau lucrarea tocmai descoperiseră o frescă uriaşă, veche de aproximativ un secol, înfăţişând ruinele unui teatru. Disputele care s-au iscat pe această temă au fost pe tema oprtunităţii mutării frescei de pe perete sau, dimpotrivă, dacă trebuie păstrată pe locul respectiv.
Restauratorii au hotărât în final că varianta cea mai bună va fi stabilită ulterior, după efectuarea unor temeinice analize ştiinţifice... O splendidă şi impresionantă comunicare a fost făcută de o tânără cercetătoare poloneză, Anna Forczek. Aceasta, după ce ne-a purtat virtual prin fostul lagăr de exterminare de la Auschwitz, ne-a prezentat proiectul său – aprobat deja – de restaurare a clădirii de lemn a bucătăriei  lagărului de tristă amintire, aflată imediat după celebra poartă pe care scrie: ”Arbeit Macht Frei”. Cu acest prilej am constatat ce înseamnă un spaţiu muzeal ultramodern, în care, prin diverse aranjamente ambientale (dar păstrând neatinse  obiectele trecutului) vizitatorul să ajungă să retrăiască, de parcă totul s-ar petrece aievea, atmosfera perioadei respective. De un lucru ne-am convins însă rapid: guvernul polonez investeşte din greu în restaurarea unor obiective de artă din Lvov, beneficiind şi de statutul de membru al U.E.. Deocamdată, Ucraina nefiind inclusă în acest grup de state,  fondurile destinate conservărilor se opresc la graniţa sa. Curând ni s-a oferit încă o dovadă a interesului polonezilor pentru locurile şi lăcaşurile de cult care le-au aparţinut: Catedrala Armenească, ridicată în anul 1363, unde o întreagă echipă de restauratori munceşte zi-lumină la conservarea interiorului şi a obiectelor de cult din fondurile Ministerului Culturii polonez. De asemenea am avut privilegiul să asistăm la câteva operaţiuni de restaurare prin tehnici ultramoderne a elementelor de lemn din capela armenească, azi distrusă în întregime. Impresionantă rămâne şi răbdarea cu care meşterii spală cu diverse soluţii, lăcuiesc şi apoi îmbină miile de piese din lemn (nu mai mari de 10 - 15 cm!) – iar atunci când e cazul confecţionează altele noi, pe baza unor schiţe.

Pe drumul de întoarcere
Ne despărţim de gazdele noastre după cinci zile petrecute la Lvov şi, înainte de întoarcera în patrie trăiesc senzaţia că, deşi cu prilejul comunicărilor s-au rostit nenumărate fraze, un cuvânt, suferinţă, a rămas pe buzele lor, mut.  Suferinţă cumplită, asemănătoare cu cea a unui ciung care - deşi mâna i-a fost amputată, în vis o mai simte, totuşi,  întreagă, iar în momentul trezirii ciotul începe să-l doară la fel ca-n ziua mutilării.  Lvov-ul - printre atâtea alte răni ale Poloniei: lagărele de concentrare naziste, Katynul, etc. – rămâne durerea sa pe veci nevindecată. Referindu-se la celelalte gazde ale noastre, ucarinenii,  profesorul Vasile Daniel Pop de la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca remarca, pertinent: „ Din ce-am văzut aici observ faptul că partea ucraineană este de acord ca finanţarea şi executarea lucrărilor să fie efectuate de către polonezi, deşi obiectivele respective se află în patrimoniul său. E o formă admirabilă de dovadă că aceasta apreciază şi cunoaşte nevoile comunităţii poloneze de aici, care e-n proporţie de douăzeci la sută.”
         

 

                                                                              Sorin Grecu

 

publicat la 14.08.2012
de Sorin Grecu
[ Contact ]
 
 
PERMANENT EDUCATION: courses, perfecting classes, information
,,Zestrea tradițiilor clujene”, la Școala Primară Fizeșu Gherlii [ Citeşte ] [ Vezi toate ]
Google Ads
© 2009-2016 traditiiclujne.ro®   Worldwide All rights reserved
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj.
Reproducerea materialelor este permisă numai cu permisunea editorului şi menţionarea sursei.
validat w3css     WebDesign şi programare de Nerțan Nicolae - Găzduire web: Studio One