Cântecul funebru sau „verșul”, o creație a diecilor

În Transilvania, se mai păstrează anumite cântece funebre, numite deseori „verșuri”, creații ale diecilor (cântăreții bisericești), pe care aceștia le interpretează înainte de plecarea la cimitir, sau la groapă, la sfârşitul slujbei. Tematica lor este de inspiraţie biblică, cu accente pe efemeritatea vieţii omeneşti în faţa morţii, căutând astfel mângâiere în învăţăturile Bisericii. Aceste verșuri măresc fastul înmormântării şi, câteodată, chiar storc lacrimi din sufletele îndurerate, aceşti factori asigurându-le, de fapt, dăinuirea.

La Ceanu Mare, în județul Cluj, verșurile se cântau la înmormântări până în urmă cu doi-trei ani, aflăm de la diacul Ananie Hădărean. „La noi, la înmormântări, trebuie să cânț’ verșu’. Fără ăla n-avei ce cota. Io le făcem, după viața omului. De o vreme nu să mai cântă, că nu să mai pune crucea la sicriu să vie să sărute neamurile, cei apropiaț’. Să cânta după ce o gătat popa predica șî o luat iertăciunile, cân’ să da de pomană. În momentul ăla să cântă verșu’. Mă gândem așă, că dacă o murit cineva care ave multe neamuri, ori la înmormântare vin mulț’ oameni, trebuie să-l fac mai lung”, spune diacul din Ceanu Mare, în vârstă de aproape 80 de ani. Era chemat să cânte verșuri la înmormântări în toate satele de pe lângă Ceanu Mare.

„O, cinstită adunare,
Ce-aț’ vinit la-nmormântare
Staț’ puțân șî vă găndiț’
Când pă mine mă priviț’.
Cum stau culcat în sicriu,
Că de az’ n-am să mai fiu,
Că Dumnezău s-o-ndurat
Șî de boală m-o scăpat.
Eu nu mă mai chinuiesc,
Pă voi nu vă năcăjăsc,
Pe ai mei copii iubiț’,
Ce-o rămas fără părinț’.”

_{(Fragment dintr-un verș la înmormântare, scris și cântat de diacul Ananie Hădărean din Ceanu Mare)}

„Io am facut patru clasă, plus facultatea de șăpte ai, ăia de acasă, cei șăpte ai”, zice zâmbind „diacu’ din Cean”, așa cum îl știu oamenii din zonă pe Ananie Hădărean din Ceanu Mare, jud. Cluj, care are aproape 80 de ani, dar și acum, în duminici și sărbători, e nelipsit din strana bisericii. „Ăștia mi-o fost profesorii, Toader și Raveca”, spune arătând spre o fotografie realizată în 1954, în care sunt părinții săi, dar și fratele Niculae”.

A cântat în biserică de la vârsta de 11 ani, acolo unde îl ducea mama în fiecare duminică, alături de frați. „Cât am fost copii, mama ne lua de mână șî ne duce la beserică. Tata nu putea tătdeauna, că era la oi… șî n-am lipsât de la biserică. Apoi, după ce am crescut șî ne trebuie să merem după-amiază în sat, la joc, dacă nu am mărs dimineața la biserică, nu avem voie în sat, aia era leje!”. De la 33 de ani este diac în Ceanu Mare, după ce a învățat rânduiala slujbelor de la „diacu’ ăl bătrân”.