Descântece de leac, în lumea satului

În medicina populară se foloseau numeroase plante pentru tratarea diferitelor boli, la om și la animale. Culegerea acestora se făcea conform unui calendar popular, fixat riguros de tradiţie. Astfel, buruienile de leac erau percepute ca având puteri magice, conferite inclusiv de timpul şi ritualul când sunt recoltate.

Astfel, pentru tratarea febrei, de exemplu, în satele din Câmpia Transilvaniei se foloseau comprese cu lapte acru și ceai de ceapă și nucă uscată, cu coajă cu tot (o ceapă cu coajă și cinci – șase nuci). Toate se fierbeau până scădea apa la jumătate, aflăm de la Raveca Aitonean și Susana Anca din Ceanu Mare.

„Dacă îți coce o rană, de la un spin, puneam zamă de ciumăfaie. Pântru dureri în grumaz, punei petrol pă coțcă (cub de zahăr)”.

Întotdeauna, în lumea satului, dar nu numai, omul și-a căutat leacul împotriva bolilor care-l chinuiau nu doar în natură, ci apelând și la alte forme de vindecare, cum ar fi descântecul. Acesta se mai practică și-n zilele noastre, la țară, mai ales de femeile în vârstă.

Pe Valea Crișului Repede, atunci când cineva își sclintea (luxa) o mână sau un picior, o femeie în vârstă rostea următorul descântec:

„Să ungé mai întâi locu’ cu slănină, după care zâcei:
Mă dusăi pă Valea Lungă,
Pă podu’ de aramă,
Podu’ s-o-nhâit
Pticioru’ lu’ (se spune numele persoanei pentru care se descântă) s-o sclintit.
De la mine descântat,
De la Dumnezău leac.
Să margă durerea acolo-n munț’ pustii
Unde capră nu paște, vacă nu rage…”, aflăm de la Cornelia Potra din Bologa.

Se spune că dacă piciorul este sclintit, persoanei în cauză îi vine să caște.