Dragostea, mai puternică decât averea

Horitorul Traian Balcău s-a născut și a copilărit în localitatea clujeană Iuriu de Câmpie. Acolo a deprins a hori, păscând oile și vacile și luând parte la toate evenimentele satului. De multă vreme locuiește în Ceanu Mare, unde și-a găsit dragostea. Aici, duminica și-n sărbători, cântă în strana bisericii.

Traian și Crucița Balcău din Ceanu Mare sunt căsătoriți de 50 de ani. Le este drag unul de altul și acum, după atâția ani, ca atunci când s-au cunoscut. Dacă ar fi să o ia de la capăt, ar face-o fără ezitare. „Îs multe greutăț’ în viață, îs și bucurii și năcazuri, da’ șa mai mare bucurie la casa nostră o fost că o fost copiii sănătoși”, spune Traian Balcău.

S-a căsătorit după ce a scăpat de armată, îndemnat mai mult de tatăl său, care a rămas singur la 61 de ani, după moartea soției. Traian Balcău și-a găsit soție în Ceanu Mare. Era vânzătoare la alimentară. El a mers la cumpărături, dar n-au povestit mult atunci. S-au revăzut după un an, la o nuntă, tot în Ceanu Mare.

„Am vinit cu preotu’ care fășe și la noi slujbă, că n-avem preot în Iuri, șî am cântat la cununie. Apoi, m-am întâlnit cu ie, că până iera popa cu mnirele și cu mnireasa la cununie, lumea juca după muzicanț’. Cân’ am ieșât afară, am văzut-o pă ie, frumoasă, plăcută (râde), șî am vrut să joc. Șî am zâs: «No, care îmi țâneț’ haina?» Șî ie zâce: «Io!». Șî io am gândit așe: «Țâne-o, țâne-o, că a ta a și!»”.

La finalul jocului, a petrecut-o acasă și i-a spus intențiile pe care le are „No, am vorbit cu ie, uite, care-i treaba, zâc, am făcut armata, lucru în Cluj, șî vreu să mă însor. Dacă vrei să discutăm, să ajunjem la o înțălejere îi bine, dacă nu, zâc io, cat alta”. Ea a fost de acord și au început să povestească, să se cunoască. „Am fost de șasă uări la ie, cum mărg fișorii la fete. Ș-a șeptea uară când m-am dus, zâc: «Tu, n-are rost să tăt viu din Cluj să te tăt pețăsc, io – zâc – vreu să mă-nsor, dacă vii după mine, bine, dacă nu, nu». Da, ie zășe: «Viu, viu, viu, viu, viu» (râde).

„O zâs că mă dușe, da numa’ să spăl hane și să fac de mâncare”, intră în discuție tanti Crucita. „Zâșe: «Mama o murit, numa să stai și să speli și să fași de mâncare, oh, ce bine ne-a și!»  Ș-apoi… am fost și m-am dus la bine…” (râde).

„Cum mi-am sărat, așe mânc”

Nu a trecut mult și a urmat nunta, deși tatăl și surorile nu erau de acord cu alegerea făcută. „M-am înțăles cu nașu’ mneu, că iera chiar acole veșin cu mine, un văr de-a mneu. Zâc: «Tete Petre – zâc -, sâmbătă sara mă-nsor», asta era miercuri sau joi, cam așe. Tata n-o fost de-acord niși cum și nici surorile, că nu le-o plăcut de ie c-o fost din familie mai săracă, cum s-ar zâșe, ca noi. Șî iera o fată mai de gazdă, una sângură la părinț’, ș-o zâs că s-o ieu pă aia, c-aia-i de rangu’ nost, păntru casa nostră, știi? Ș-am zâs: «Știț’ care-i treaba? Mnie nu-mi trebe, dacă vă trebe vouă, io-i porunșesc să vie, da nu păntru mine, păntru voi, mnie nu-mi trebe»”.

Nu s-a lăsat înduplecat nici de tata și nici de surori. A mers cu un prieten acasă, la părinții fetei, a cerut-o și a dus-o acasă. „Ș-am vinit cu el și când am fost aișa, pă deal, o ploaie…, deaia mocănească. Io cu costum, cravată, șisme de gumă, clop de paie și cu perelină, viu după mireasă. Am ajuns la socri, ne-am înțăles și am pornit. Șî când am ajuns acas, zâc: «No, o vedeț’? De-ași-n-colo ea îi soția me. Cum mi-am sărat așe mânc, cum mi-am așternut, așe dorm, ș-am terminat»! Ș-o fost multă vreme, surorile o murit tăte, fie iertate, și nu o putut-o vede…”.

„La fiecare casă-i crușe, da nu-i pusă-n poartă”

Neîntelegerile cu tata și cu surorile au continuat, așa că s-a hotărât să se mute la socri, în Ceanu Mare, unde și-au ridicat o casă și o gospodărie frumoasă.

„Știț’ cum îi, la fiecare casă-i crușe, da nu-i pusă-n poartă. Să fie orișine-ar fi, că-i domn, că-i țăran, că-i gazdă, că-i ș-ar fi, în fiecare casă este ceva, ori din lipsuri, din neajunsuri, ori din copii, ori că o zâs nu știu șine nu știu șe, ori că o făcut nu știu șine nu știu șe, șî să spuie șine ș-a vre, la fiecare casă îi șeva. Da’, când îi dragoste șî înțălejere, tăte le lași la o parte și nu le baji în samă. Amu ni, anu’ ăsta, am 50 de ani de căsătorie, da’ n-am gândit niciodată că nu am făcut bine când o-am cerut… Am lucrat așe, ca robdii, șî ne-am făcut de tăte, avem patru copii și i-am purtat la școlă. Doamne, șii lăudat că tăț’ îs bine, sănătoși, și ș-a mai mare avere și bucurie îi când îs copii sănătoși. Ne-o ajutat Dumnezo că numa’ prin Dumnezo poț’ ajunje să meri pân’ viață. Ș-acuma… ș-a mai și, Dumnezo știi”.