Vasile Soporan

Rapsodul Vasile Soporan şi Trio-ul transilvan „Nonu” din Soporul de Câmpie.

Album CD editat de CJCPCT Cluj în anul 2009

„Pe vremea când eram copil mic, auzeam oamenii cum cântau la lucrul câmpului, fiindcă mai demult toată lumea satului lucra la sapă, la coasă, la secere şi erau unii care aveau voce nemaipomenită şi cântau, iar eu veneam de-acasă şi-i ascultam. Şedeam într-o parte a satului Frata, mai spre hotar şi când auzeam oamenii cântând, mă apropiam să aud mai bine şi îi imitam. Pe acest disc am o piesă care se numeşte „Când se bagă luna-n nori” a lui Solomon din Bercheş, un horitor foarte drag mie, pe care cred că l-am ascultat cel mai mult. În vremurile de demult nu era încă radio şi se bucurau oamenii de el ascultându-l la petreceri şi în alte împrejurări:

„-Cântă-ne, Solomoane, un cântec!” şi atunci zâcea omul o doină, că el numai doine zicea. Şi eu, numa’ doine am învăţat până acuma-ncoace, abia de vreo douăzeci de ani am început să cânt şi cântece de joc, da’ vă spun, mie aia mi-o fost dragă, doina! Ştiam o sumedenie de doine pe care le-am cântat, le-am învăţat de la mama şi de la tata care a fost un mare horitor dar şi jucăuş de nota zece şi de la oamenii din sat.

Doina cântată înseamnă stâmpărarea sufletului: prin doină îţi descarci greutăţile din suflet, apoi tot prin doină poţi să-ţi exprimi dragostea faţă de o persoană, de drăguţă, de mama care te-o făcut sau de copii. Prin doină, aia faci! Când zici o doină, aşa din suflet, înseamnă că ţi-ai cântat bucuriile şi necazurile. Românul s-a născut cu doina şi cu doina va pieri!

Am luat şi multe premii şi vreau să spun că de câte ori am fost la concursuri, întotdeauna am câştigat ceva. Aşa m-o-nvrednicit Dumnezău, că nu am fost susţinut de nimeni, să câştig mereu câte un premiu. Mi-aduc aminte şi de primele imprimări pe care le-am făcut la Radio Cluj despre care, şefa comisiei de pe atunci, d-na Victoria Turcitu a spus că-s extraordinare. De înregistrat, am reuşit să le înregistrez abia mai târziu, pe la sfârşitul anilor comunismului şi acuma-s mulţumit fiindcă mi-am dorit mereu să mă aud cu urechile mele cum cânt în radio. Îmi pare rău că mi-au murit părinţii, că tatăl meu şi-a dorit şi el acelaşi lucru fiindcă-i plăcea foarte mult doina „Răsai lună şi te suie”. Noi eram şapte fraţi şi când era necăjit, pe mine mă chema: „-Zâ-o , Vasilie, pe aia, o ţâră…”, că dintre toţi fraţii mei io am cântat cel mai bine şi încă mai cânt şi astăzi.

Formaţia cu care am început să cânt era aproape cât o orchestră de mare şi avea trei primaşi, două braciuri şi un contrabas. Apăi, ăia cântau şi mulţumeau pe toată lumea! Vorbesc despre instrumentiştii lui Şandor din Soporu de Câmpie. Inegalabil…nu ştiu când o să mai cânte alţii aşe pogan, cum o făcut ăia! Aşe le mereau arcurile, în sus şi-n jos, de numa’ şi apoi piesele pe care le cântau…mi-au plăcut mult de tot. Sigur că am fost foarte mult influenţat în cântecul meu de către aceşti muzicanţi, fiindcă mă duceam la ei şi le spuneam: „- Uite, măi oameni, am adus un cântec – fiindcă aveam lecţia învăţată – şi la moment, fără să stea pe gânduri, tetea Şandor scotea din el o minunăţie de cântec; nu am cuvinte să mă exprim faţă de acest om…

Acuma cânt cu ficioru’ lui Şandor cel mai mic, cu Nonu, cel care s-a întors acasă după turneul făcut în America, unde fratele lui a rămas pentru mai multă vreme. După o perioadă în care n-am prea cântat, am reluat zâcalele cu Nonu, care cântă ca şi bătrânul său tată. Cum v-am mai spus, am cântat de mic copil şi nu puteam să mă las, chiar dacă la un moment dat or venit şi năcazurile şi fel de fel de treburi care m-au întristat. Iaba (degeaba, n.n), de câte ori am avut ceva, mă izolam undeva şi cântam un cântec. O doină. Şi trecea. Şi acuma, la anii pe care-i am, încă cânt şi joc fiindcă vocea merge, pot să zic, destul de bine. Tot aşa cânt şi-acuma, ca şi acum douăzeci de ani. Şi despre joc trebuie să vă spun că mi-e drag. Cântecul şi jocul, ăştia-s fraţi gemeni. Un om care cântă, trebuie să şi joace! Mi-o fost drag să joc şi mi-i drag şi astăzi, numa’ că, vedeţi dumneavoastră, anii nu stau în loc…

Majoritatea cântecelor mele sunt cântece inspirate din viaţă. Îmi scriu singur toate textele deşi, vreau să vă spun că n-am umblat prea mult la şcoală din cauza războiului. Şcoala noastră s-o ocupat atuncea cu cătane şi tata m-o dat slugă. Drept pentru care, iubesc animalele şi în ziua de astăzi. La anii mei încă mai ţâi vacă, porci şi păsări de curte. Am crescut, nu ştiu câte vaci, pe care le-am muls io prima dată: multe, păstă douăzeci s-o părândat, în tăţi anii mei de când ţâi gospodărie.

Prima dată am fost în străinătate în anul 1988. Am fost în Franţa şi Elveţia cu avionul. Până atuncea n-am călcat, ba chiar nici n-am fost aproape de avion vreodată. Dar după aceea am fost de mai multe ori în Franţa, Anglia, Ţara Galilor, Germania, Austria, Luxemburg, Belgia, şti-le Dumnezău câte-o fost, da’ în multe locuri am cântat!

Nu demult am fost la Drăgăşani, la Festivalul „Lăutarul” cu băieţii ăştia cu care cânt astăzi şi am luat acolo Premiul I şi Premiul Special. Şi publicul m-o aplaudat foarte mult şi văd că oamenii ştiu să aleagă ce le place. Le spun şi eu, să se ducă cu încredere şi să asculte muzica bună românească! Să meargă oamenii la spectacole fiindcă ar fi păcat să dăm uitării cântecul nostru. Eu pe oriunde am umblat, pot să spun că nu este nici o muzică care să-ţi dezvăluie mai bine dorinţa din suflet decât muzica românescă.

Iar pentru cei care vor asculta acest disc cu cântecele mele, le doresc la toţi: Audiţie plăcută!”

                                                                                   Consemnări:    Mircea Cîmpeanu

articol publicat de: