Consiliul Județean Cluj
Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj
De Rusalii, în satele din Transilvania era organizat străvechiul ritual numit „boul înstruțat” sau „boul împănat”.
Aceasta era, printre altele, o sărbătoare închinată celui mai harnic gospodar din sat. Obiceiul se mai întâlnește și astăzi în satele de pe Valea Someșului Mic din județul Cluj.
Mărturie de Anisia Bercean
Batin, Cluj
„Când am fost tinere, am fost șî noi, era fain de tăt!”, spune Anisia Bercean din Batin, care a ieșit la poartă alături de o vecină ca să vadă alaiul cu boul înstruțat. „Era în tătă duminica joc atuncea, că era mult tineret, amu nu-s mulț’ la țară. Jucam șî noi jocu’ ăla românesc”, intervine vecina ei.
Anisia Bercean are 80 de ani și spune că n-a prea apucat să se bucure de tinerețe și de jocul satului, deoarece a trebuit să muncească.
„Am fost slujnică. Tata o murit în război, mama o fost văduvă… am rămas tri copii orfani. Șî moșu’ o murit în razboi, doi fraț’ de-a lu’ mama… Așe că nu pre am putut să mă duc la joc, că am fost slujnică în Focșani, am stat un an șî patru luni acolo. Mama, săraca, cum să ne țâie? N-avei nici ce mânca, nimic… foarte greu.”
După ce a venit acasă, pe la 18 ani, s-o măritat cu un fecior din sat. Nu prea i-a plăcut că era mai mic de înălțime, însă mamei ei i-a fost tare drag.
„Lui i-o plăcut de mine șî mama me tare o țânut la el…O vinit la noi, era mnic, așe… Am zâs: Mamă, a cui îi copilu’ aiesta? Că erau mulț’ ficiori la noi în casă. Zice: Tu, aiesta-i a lu’ Bercean. Vai, mamă, dapăi io-s, ni, fomeia șî el era mnic așe… Șî așă mi-o fost dat de Dumnezău Sfântu’… da’ viața o fost bună, Doamne, fii lăudat!”
De un an tanti Anisia spune că a rămas văduvă. „Vai, mult am patimit în viața me. Am zâs: Doamne, copiii mnei să-i grijăsc, să nu-m’ bat joc de ei, că io am fost… Auz, fără părinț’, o fost greu…”
Se uită amândouă la alaiul care trece pe drum și se întristează că le-au murit copiii, iar sărbătoarea era un prilej de întâlnire. „Ce să facem? Ce ne dă Tatăl din Ceri, n-avem ce face….”