Plăcinte de dulce și de post

„Pui o țâră de drojdie, cam câtă stă între dejetele de la o mână (un pachețel mic de drojdie, ambalat cu hârtie galbenă, acela având cele mai bune rezultate la dospit). Mai pui tri mânuri de mniere (zahăr), cât încape înt-o mână, nu în două, tri-patru uauă (ouă), o țâr’ de sare, cum să pune șî la pcită (pâine), lapte călduț, stâmpărat cu apă di la fântână, dacă-i de dibol (bivoliță); (mai nou cu apă minerală, că le face mai puhabe: la copt nu se întărește aluatu’) dacă-i de vacă, nu pui apă deloc; două-tri mânuri de oloi (ulei), pus înt-o sângură mână, șî frământ până-mni rămâne mâna curată, ca șî cum ai spăla-o. Dup-aia, lăs covata cu aluatu’ cât l-am frământat, ieu o țâră de fărină, cam câtă iei și când frămânț’ la pcită, o pui pă deasupra, o netezăsc (întind), ș-apoi strâng aluatu’ păste ie, pui altă fărină pă deasupra, o netezăsc iară, fac o sfântă cruce păste aluat, să-l crească Bunu’ Dumnezău, șî-l învălesc cu un tindeu (prosop), sau cu o merindare (față de masă mai mică, de formă pătrată sau dreptunghiulară, care se pune peste coșul în care se duce mâncarea la câmp, pe care apoi se așează bucatele pentru a servi masa, sau pe coșul care se duce la biserică, de Paști, în care se pun: ouă, pască, slănină, caș…, etc), păste care pui nește halube (haine) groasă, ca să aibă căldură, să dostească bine de tăt.

Când să rădică aluatu’ cât covata îi bine să coci plăcintile. Dacă n-am vreme în momentu’ ahăla (acela), rădic aluatu’ de hăl mult două uări de cătă covată, cătă mnijloc, șî atuncea îi musai să m-apuc de copt.

Din patru pumni de fărină îmni ies cam douăzăci de plăcinte.

Mnie îmni place să le coc pă lespede, pă care o ung cu slănină,  uări (ori) în cratiță de tuci, în unsoare (untură) de porc. Gândești că-s mai bune ca alea coapte în oloi… În oloi le coc numa’ când le fac de post. Atuncea șî lespedea o ung cu oloi, nu cu slănină.

Când fac de post, frământ fără uauă (ouă) șî lapte, numa’ cu apă. Le umplu mai mult cu mere șî cu cureci (varză), mai fac cu baraboi (cartofi) șî cu silvoi (,,gem” de prune bistrițe, fiert în căldare; din trei căldări, după fierbere, rămâne doar una). Câteodată le coc goale și să poate pune silvoiu’ păste ele.

La de dulce le umplu cu brânză de vacă, uări de oaie șî le coc în unsoare. Îs mai bune decât coapte în oloi!

Înainte vreme, să coceu direct pă feteu (sobă), uări în gura cuptoriului. Mam’ bătrână (bunica), săraca, atuncea când ne făce pcită, până să coce, una-două ne făce nește plăcinte goale, din aluatu’ de pcită. Le coce în gura cuptoriului, pă frunză de cureci (varză), mai încoace pă tăpsâie (tavă). Ș-apoi, tulai Doamne, ce bune erau cu silvoi…!

No, dară, cine vre să mânce plăcinte de-a mele, șî de dulce șî de post, să vie la Ceaba. Da’ bine-ar și (fi) să știu din vreme. De nu, nu-i mare bai! Una-două le răpălesc (le fac repede)!”