Consiliul Județean Cluj
Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj
Consiliul Județean Cluj
Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj
Moartea reprezintă Marea Trecere a omului spre cealaltă lume. Din punct de vedere biologic este un sfârşit, dar în concepţia tradiţională este doar un prag de trecere în celălalt tărâm. În vechime, dar și astăzi, în unele zone, într-o societate tradițională, ceremonialul de înmormântare cuprindea o multitudine de obiceiuri și ritualuri.
Mărturie de Aurora Cosma
Orman, Cluj
Printre acestea se număra și datul de pomană, precum hrană sau îmbrăcăminte. Acestea aveau rolul de a-i asigura mortului cele necesare călătoriei spre lumea cealaltă.
Înainte de înmormântare se pregăteau colaci pentru prapori și pentru cei care duceau mortul la groapă, în funcție de rolul pe care-l avea fiecare în desfășurarea ceremonialului. Totodată, se organiza o masă funerară pentru toți participanții.
Pentru „hrana sufletului” se făcea și „pomul de pomană”, care cuprindea diferite forme de aluat. Se credea că, pe lumea cealaltă, pomul îl va hrăni și umbri pe cel decedat.
În satul clujean Orman, colacii de pomană, dar și formele din aluat pentru pomul mortului se pregăteau în zilele dinaintea înmormântării, de femei pricepute.
În unele sate din județul Cluj, pomul era făcut dintr-o creangă de prun, măr sau păr și era împodobit cu fructe și diverse forme de aluat. Acesta era pus lângă sicriu, în timpul prohodului, la capul celui decedat, apoi însoțea sicriul până la cimitir, după care era împărțit copiilor și altor participanți.
La Orman, pomul era aranjat într-un vas, alături de alte obiecte, considerate necesare defunctului pe cealaltă lume. În lumea satului, pomana nu se dădea uniform. Erau lucruri care se dădeau de pomană la toată lumea și cele care se dădeau doar la anumiți participanți la ceremonial, care aveau roluri precise în desfășurarea lui.
Erau pomeni care se dădeau, de obicei, înainte de plecarea la groapă, fie peste sicriu, fie la ieșirea din curte și plecarea la cimitir. Toate se dădeau pentru sufletul mortului, pentru ca acesta să aibă tot ce e nevoie pe lumea ailaltă, aceleași lucruri de care avea nevoi și în viață: alimente, haine, vase, apă și băutură.
Principala ofrandă însă era cea alimentară, în special pâinea, deoarece astfel se stabilea cel mai bine legătura dintre cei vii și cei morți. Astfel, dărnicia românilor în împrejurări funerare este remarcabilă. Oamenii cred că „dacă dau din plin morților hrană și îmbrăcăminte, aceștia nu vor suferi în lumea de dincolo”.
