Un spectacol de mare angajament, un adevărat maraton folcloric de cea mai bună calitate au oferit clujenilor, joi seara, Consiliul Judeţean Cluj, Primăria şi Consiliul local Cluj-Napoca împreună cu Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, sala plină a Casei de Cultură a Studenţilor demonstrînd cît de aşteptate şi de gustate sînt aceste manifestări în care arta populară este pusă în valoare în termenii conservării şi promovării ei la nivel profesionist, ştiinţific chiar, cît de îndrăgostiţi sînt oamenii de folclor şi de tradiţiile româneşti. Evenimentul a fost salutat, printr-un mesaj, de preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, dl Alin Tişe.

      Dar cine este Dragobetele şi ce tradiţii însoţesc sărbătoarea?

      A răspuns la această întrebare, prefaţînd spectacolul, chiar directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, dl Tiberiu Groza: „Divinitate mitologică similară lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un bărbat chipeş şi iubăreţ nevoie mare. Nu blînd ca Sf. Valentin, ci năvalnic, el era la daci zeul care, ca un «naş cosmic», oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. În decursul anilor, această tradiţie s-a extins şi la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele şi băieţii se întîlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se «logodesc» în această zi. Motivaţia preluării obiceiului păsărilor era profundă, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvîntul grecesc «pasăre» însemnînd chiar «mesaj al cerului». Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui făcîndu-se petreceri, iar de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii. Înainte vreme, pretutindeni prin sate se auzea zicala: <Dragobetele sărută fetele!>. Credinţa populară românească spune că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli tot anul. Aşadar: dimineaţa, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, tinerii se întîlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, porneau cîntînd în grupuri către pădure sau prin lunci, în căutarea ghioceilor şi a altor plante miraculoase (folosite pentru descîntece de dragoste); dacă vremea era urîtă, se adunau la unii dintre ei acasă şi se ţineau de jocuri şi de poveşti. De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori acestora urmîndu-le logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sînge. Comunitatea era foarte interesată de ceea ce se întîmpla, deoarece încă de pe atunci se putea afla la ce nunţi vor merge toamna. După-amiaza avea loc petrecerea, unde toată lumea, fie membru al unui cuplu, fie nu, dansa, cînta, se simţea bine, fiindcă se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului”.

      Introducerea în temă fiind făcută, desfăşurarea de forţe artistice, impresionantă, s-a supus unui scenariu gîndit, iarăşi, în sensul valorizării obiceiului de Dragobete, a şezătorii şi, în final, a unui obicei de nuntă. Piesele instrumentale interpretate de Orchestra profesionistă „Cununa Transilvană” a C.J.C.P.C.T. – director Tiberiu Groza – şi solourile de virtuozitate ale şefului de orchestră, dirijorul şi violonistul Ovidiu Barteş, apoi frumoasele melodii din diferite zone ale Transilvaniei, cîntate de voci tinere: Andreea Ciupe, Ioana David, Mădălina Neamţu, Mihaela Grindean, Adrian Socaciu, Adrian Buza, Florin Bota, Marian Dascăl, Ciprian Peteleu, Silviu Adrian Popa, Marius Istrate sau Radu Lazăr, cu momente coregrafice realizate de cîntăreţii înşişi, dar şi evoluţiile unor interpreţi avînd, de-acum, rutina scenei, precum: Amalia Codorean Chindriş, Mariana Morcan, Crina Varga Haiduc sau Lucian Potra au conturat o primă parte a „spectacolului în spectacol”, un tablou recreat credibil şi atrăgător din punct de vedere muzical şi scenografic. Apariţiile individuale ale soliştilor au continuat apoi cu cele în grup, fetele şi băieţii cîntînd, alternativ sau împreună, melodii devenite adevărate „şlagăre” ale genului, cum sînt:
„M-am suit în Dealu’ Clujului”, „Am o mîndră someşană”, „Lele de la Orăştie”, „Dorule nu fi nebun” şi altele cîteva, de mare popularitate.

      În partea dreaptă a scenei – un alt tablou, nelipsit în ambianţa şezătorii la români: războiul de ţesut, iar la război – un meşter popular cunoscut şi recunoscut pentru iscusinţa mîinilor şi pitorescul apariţiei, nimeni alta decît Pălăguţa Hodor, membră a Academiei de Arte Tradiţionale de la Sibiu.

      Obiceiul de nuntă din Ceaba a fost adus în scenă (într-o formă schematică) de nişte ţărani autentici şi fermecători – Grupul „Tradiţii” al Zegrenilor din Ceaba, acompaniaţi de Taraful Nelu Boca. Am asistat la un întreg ritual, cu strigături, cîntări şi joc, cu o desfăşurare în care s-au regăsit dialoguri cu tentă umoristică şi gesturi simbolice schimbate între grupurile de nuntaşi, cu trecerea de către mireasă a unor „încercări” obligatorii, toate într-o stare de veselie generală care s-a transmis şi în sală. „Să fiţi iubiţi şi să iubiţi!”, iată o urare transmisă dinspre scenă către public şi primită cu aplauze. Întreaga ceremonie va fi imortalizată pe peliculă prin grija Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, aceasta şi altele urmînd să constituie valori de patrimoniu pentru generaţiile care vor veni.

Michaela BOCU, Faclia de Cluj, 25 februarie 2012