Aproximativ două-trei sute de localnici și numeroși invitați de marcă din Cluj, București și din străinătate au ținut să fie prezenți, duminică 13 octombrie 2013, la lansarea monografiei satului Micești, scrisă de reputatul prof. univ. dr. emerit Vasile Surd, de la Facultatea de Geografie a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Pe scena ridicată  în curtea școlii generale din localitate, profesori, politicieni și oameni de afaceri – fii ai satului sau personalități legate afectiv de zonă – au vorbit despre carte, iar taragotistul  Dumitru Fărcaș și acordeonistul Dan Zăhan au oferit un aplaudat spectacol folcloric, alături de orchestra și soliștii ansamblului „Cununa Transilvană“, aparținând Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj. Rolul de amfitrion a aparținut, ca în atâtea alte rânduri, domnului Tiberiu Groza, managerul C.J.C.P.C.T. Cluj, care a dat o savoare aparte evenimentului.  

Vasile Surd, „un Homer al Miceștilor”

    Lansarea monografiei Miceștiului, scrisă de profesorul Vasile Surd a avut loc pe o vreme frumoasă în curtea școlii din localitate, la câteva minute după slujba religioasă. În primul rând de scaune, chiar în proximitatea scenei ședea, timidă, mama autorului, ajunsă la respectabila vârstă de 92 de ani. “Să v-o prezint pe cea mai <tânără> persoană din sat, mama mea, care, în ciuda vârstei, se bucură de o stare bună de sănătate și are, chiar și acum tensiunea de 12 cu 8“ – a glumit, în stilu-i inimitabil, sărbătoritul. Iar cei ce s-au perindat la microfon pentru a prezenta monografia au vorbit în același stil deloc academic, însă profund uman, colocvial, impus – prin întreaga sa prezență - de către profesor. “Așa cum e omul, așa e și cartea lui Vasile Surd”, decretează primul vorbitor al evenimentului, profesorul Ioan Lumperdean, considerându-l, în același timp, pentru darul său de povestitor, “un adevărat Homer al Miceștilor”. “Cartea îl reprezintă, așa că nu pot decât să vă rog să o citiți și să-i fiți recunoscători, pentru că asemenea monografii apar încă, mai ales că țara noastră e văduvită în ziua de azi de astfel de lucrări,“ a adăugat profesorul Lumperdean. La rândul său, autorul cărții a mărturisit că regretul său cele mai mare, legat de publicarea cărții, este numărul limitat de exemplare în care a apărut, datorită lipsei unei susțineri material mai consistente. În continuare, au luat cuvântul Daniela Mănăilă, primarul comunei Tureni; deputatul de Cluj Elena Uioreanu (“nu știu dacă cineva, peste o sută de ani va mai putea scrie o monografie atât de cuprinzătoare ca profesorul Surd”); deputatul de Turda Mircea Irimie; primarul municipiului Turda - Tudor Ștefănie; profesorul sălăjean Ioan Abrudan – fost student al profesorului Surd; consilierul județean Ivan Ilarie (care a transmis și mesajul de salut al președintelui Consiliului Județean Cluj, Horea Uioreanu și al vicepreședintelui Ioan Oleleu), octogenarul profesor Valentin Vișinescu – autor al mai multor monografii dedicate zonei, etc. Spectacolul folcloric a fost deschis, cu un recital de zile mari, de către maestrul Dumitru Fărcaș, acompaniat de orchestra “Cununa Transilvană”, căreia i s-a alăturat și Dorel Rohian, dirijorul ansamblului “Mărțișorul” al Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca. Au evoluat apoi, pe scenă, acordeonistul Dan Zăhan, din Turda, care a oferit spectatorilor câteva piese de café-concert și solista “Cununii Transilvane“, Mariana Morcan, reprezentant de marcă al folclorului din Țara Moților. Au mai susținut minirecitaluri componenții ansamblului “Izvorașul” din Tureni (instructor Lucian Balea și Carmen Porcișanu) și tânăra interpretă Nicoleta Hădărean, din Turda, toți cei pomeniți în rândurile de mai sus completând, în final, <tabloul> unui spectacol folcloric reușit, apaludat  de către public.

În carte: intelectuali, profesori - dar și toboșarul satului

    Monografia Miceștiului debutează – se putea oare altfel? – cu descrieri ale structurii geologice a solului, rețelei hidrografice, dar și ale vegetației, florei și faunei,  făcute de un geograf ce se respectă. Iar studiul, extrem de judicios, e însoțit de hărți color în trei dimensiuni – unele făcute chiar din satelit… Surprinde, încă de la început, cu pagini de adevărată literatură, descrierea istoriei “mărătoarei” (n.n. - saramurii) satului – astăzi loc de referință pentru toți - care este exploatată dinainte de anul 1918 – dar descoperită cu sute de ani în urmă, constituind  de-a lungul deceniilor o permanentă sursă de conflict între locuitorii satelor învecinate și micușeni. Astfel, abia într-un târziu, s-a ajuns ca benefica saramură, atât de trebuincioasă – mai ales în preajma Crăciunului, când se taie porcii – să fie extrasă, cu gălețile, după un orar fix, doar în anumite zile ale săptămânii…  Rod al unei documentări care se întinde pe parcursul unei vieți de om, nu doar al câtorva ani sau luni, cartea se referă, într-un capitol al său chiar și la dovezile arheologice rămase de la ruinele castrului roman (cărămizile și țigla cu inscripții în limba latină ale castrului Legiunii a V-a Macedonica, ai cărui soldați asigurau paza drumului dintre Potaissa și Napoca) cu care sătenii și-au construit între anii 1785 – 1795, printre multe altele, și biserica din localitate. De asemenea, profesorul inventariază situația populației zonei, furnizând informații cunoscute din anul 1850, când au apărut primele date statistice legate de Micești.  Acesta se referă totodată și la numărul locuințelor sau la frecvența unor nume de familie  în rândul sătenilor - dar nu-i rămâne indiferentă nici “puterea  mecanică“ a populației, concretizată în tractoare și autoturisme, sau  numărul caselor cu baie interioară. Când e vorba de localnici, profesorul se apleacă, deopotrivă, asupra inventarierii persoanelor din trecut cu pregătire superioară (“învățații satului“), cei care au influențat cu adevărat conștiința morală a contemporanilor - dar și asupra “șugubăților” din sat  sau a “slujitorilor satului” - oameni fără școală, dar de un pitoresc ieșit din comun: ciurdari, ciobani, șustări, căuaci, tâmplari sau moașe. Dintre figurile emblematice ale intelectualilor satului se distinge cea a avocatului Aurel Coța, condamnat la ani grei de pușcărie politică după participarea la bătaia din 1949 de la căminul studențesc Avram Iancu, între studenți și “muncitorii“ de la Dermata, cei din urmă trimiși de autoritățile comuniste pentru a curma pofta de libertate a tinerimii studioase din Cluj. Acesta - asemeni majorității studenților – participase la evenimentele respective și făcuse parte și din grupul de tineri care s-a întâlnit, la Universitate, cu prim-ministrul comunist Lucrețiu Pătrășcanu. Greșeală de neiertat, taxată de autorități cu aruncarea lui în pușcărie, după chinuri inimaginabile suferite la Securitatea din Cluj și descrise de către victimă în cartea “Amintiri din celula 13. Confesiune“, Editura “Ciprian” co, 1990. Și, chiar și după ieșirea din închisoare, Coța – în ciuda valorii sale intelectuale și umane –  a fost acceptat să lucreze doar pe un modest post de jurist consult la Întreprinderea de Prefabricate din Beton Turda. Trecând în celălalt registru, referindu-se la “slujitorii satului”, profesorul Surd creează adevărate portrete literare - unor personaje care  ar putea constitui subiecte de film sau roman. Astfel, se remarcă personalitatea uimitoare a lui badea Mihăilă a lui Mihăilaș (Chicinaș Mihai), toboșarul satului. Despre acesta, biograful menționează (n.n. – evenimentele descrise se petreceau pe vremea lui Ceaușescu) că avea o fată măritată în Australia, la Melbourne. La un moment dat, toboșarul i-a cerut profesorului ajutorul  pentru a-I ajuta să obțină mult dorita viză de la consulatul australian din Belgrad, fapt pentru care l-a solicitat să-l însoțească. Scrie profesorul în cartea sa: “Dar… mi-a relatat să a fost singur, pe timp de iarnă, neștiutor de limbi străine, și a obținut mult râvnita viză! La reîntoarcerea din capitala Serbiei, nemaireținând calea, a întrebat trecătorii despre gară imitând șuieratul trenului.“ O altă întâmplare, al cărei erou a fost același toboșar al satului, întrunește toate calitățile unei  lucrări literare: “A doua vizită a dânsului în Australia, la fiică, de data asta cu soția, lelea Rița, a fost cu mari peripeții. În Quatar, la aeroportul de escală spre Australia, au încurcat avioanele, și în loc de Melbourne, s-au trezit în Thailanda, la Bangkok. Cum nimeni nu știa de ei acolo, au rămas 2-3 zile în custodia aeroportului, până când dintr-o cursă Lufthansa, un neamț originar din România a dezlegat misterul celor doi rătăciți și i-a dirijat spre Australia, cu sprijinul autorităților aeroportuare. La o nuntă din sat, la căminul cultural, i-am înmânat în mod festiv, o diplomă concepută de mine la facultate cu titlul de <Cavaler al Crucii sudului> (Crucea Sudului este Steaua Polară pentru emisfera sudică!) A fost foarte mândru și bucuros de această neașteptată atenție! S-a stins din viață la o vârstă înaintată, cu diploma de <Cavaler al Crucii Sudului> atârnată la căpătâiul patului.” Emoționante pagini, scrise de un adevărat fiu al satului, pentru care unul din scopurile importante ale vieții sale a fost – după cum mărturisea și cu ocazia lansării cărții – “reconstituirea unei lumi demult dispărute”.   

Horitori, ceterași, dar și multă, multă istorie

    Un capitol aparte este dedicat horitorilor și ceterașilor satului, printre care se disting Griguța Bitangului (Cotreancu), cu cântecul său inegalabil: “Adă Doamne trenu-n gară“, pe Nașu lui Chichiri (“Când m-apropii de-al meu sat“), Gheorghe al lui Fleschi (“Horea lui Vălean“) și Ilie a Flintii („Cine dorește năcaz“). Dintre horitoare este evocată nana Miluca a Cantorului (Chicinaș Emilia), care relatează, îmtr-o colindă specifică, drama sătenilor din Indol (n.n. –  Deleni), a căror așezare a fost arsă în întregime, în octombrie 1944, la retragerea armatei germane: “Nemții satu ni l-o aprins / Și nimeni nu ni l-o stins/ Și-apucarăm ăst Crăciun/ Ca să stăm cu toții-n drum! “ În pagini remarcabile apare de asemenea descrierea nunților și horelor de altădată din Micești, ale căror ritualuri sunt reconstituite cu deosebită atenție: ”Nunțile se se țineau de regulă duminica și constau în mersul la <curunie> (cununie) la biserică, cu căruțele de nuntași și oameni mai apropiați, având în față doi călăreți cu cai împodobiți special cu cănaci (pomponei) la urechi, prime (panglici) tricolore în coamă și lepedeu pe spate în loc de șauă (cearceaf lucrat manual, în culori vii).“ Și ceremonialului nunții continuă, pe mai multe pagini, constituind o reușită frescă-document al acelor vremuri. La fel procedează autorul și în cazul analizei horei tradiționale, la șura de la Nana lui Bornoi, unde Țică a lui Faur, proprietarul, oferea cu generozitate spațiu de horă celor doritori să petreacă: “În jurul jocului stăteau admiratorii, de regulă părinți și copii, dar și orășeni veniți la rude, ori cunoștințe. Bătălia între feciori se dădea pentru <jucatul înainte>, adică de a fi primul în șirul de jucăuși ce invită fetele la horă . <Băgatul> în joc a tinerelor fete și băieți se făcea de Paște, când feciorii cu state mai vechi îi vânau pe viitorii jucăuși, aflați prin preajmă, îi aduceau cu forța la horă și le dădeau fata la joc. Apoi, aceștia se numeau <ficiori băgați în joc>.“ Monografia așezării, care numără 236 de pagini, având incluse și câteva zeci de fotografii color, mai conține capitole referitoare la “Hrana și cutumele casnice”, “Cutume de igienă colectivă și personală”, “Luatu-n cătănie”.  Nici tributul de sânge dat de micușeni în cele două mari conflagrații mondiale nu este neglijat de către valorosul cercetător, cum nu sunt neglijate dramele și destinele, trăite peste hotare, ale fiilor satului,  toate exemplificate în carte.  Pe alocuri răzbat însă și note ironice la adresa consătenilor săi care probabil l-or fi supărat într-un fel sau altul, pe profesor de-a lungul anilor, așa că un capitol al cărții poartă titlul “Firea micușanului”. Scris în maniera scriitorilor moraliști francezi, fragmentul cuprinde numeroase constatări acide, precum aceasta: “Micușanul este justițiar și suferă în tăcere din cauza nedreptăților și a falsului, dar ia atitudine și se revoltă doar dacă … încep alții (participă dar nu se bagă).“ Alte capitole – scrise în același stil inconfundabil - poartă titluri, precum: “Jocurile copiilor“, “Mărturisiri și evocări”, “Oameni de seamă care au vizitat satul”, “ Vatra satului”,   “Drumurile”, “Captările de apă potabilă”, “Dotările de interes public”, “Școală,  biserică, administrație”, “Creșterea animalelor”, “Cutumele colectivului”, “Prepararea țuicii (a jinarsului)“. Din nou, autorul dovedește că se descurcă de minune în zugrăvirea “vieții reale”, așa că își exersează talentul literar în “relatări” de tipul celei dedicate atmosferei sătești în perioada înființării C.A.P.–ului în sat, în primăvara anului 1962. Disprețul și ura pentru noua orânduire a sătenilor și familiei căpătase deja o notă de paroxism, astfel că toată suflarea satului trecea la “devalizarea” recoltelor de cereale : “În timp ce făcea noaptea acest furtișag (n.n. – două banițe de secară sustrase de pe câmp) <din noua avere obștească> tata a spus, așa din senin: <să trăiască ceapeul, să-l cărăm cu lepedeul!> La recoltatul cartofilor ori cel al porumbului, la intrarea în sat se postau milițienii, căutând pe fiecare în straiță și buzunare, ce mai, ca la îmbarcarea în avion, din considerente… antitero. Cei prinși cu 2-3 ciucalăi (știuleți de porumb) erau deposedați pe loc de <prețioasa captură>. Cei cu încărcătură mai serioasă evitau drumurile principale de intrare în sat, mergând pe căi ocolite, pe la pădure. Unii sfărâmau în camp boabele de pe știuleți și le puneau în canistrele pentru apă, scăpând astfel de vigilența milițienilor. Noaptea, lanurile cu porumb se atacau <în taină>, din toate părțile. Femeile se echipau cu budigăi (chiloți mari, din monton), în care se introduceau ciucalăii de cucuruz. Cei care aveau cal și căruță erau mai <avantajați>.”       

Concluzii

    Referindu-ne la această monografie, un lucru este cert: de mult timp n-am mai văzut pe piața de carte a Clujului o lucrare atât de valoroasă și de captivantă din punct de vedere etnologic și - credeți-mă! -  aparițiile editoriale din rândul genului respectiv au abundat în ultima vreme!  “Suspectez” de asemenea faptul că, în paginile cărții sale, “șugubățul“ profesor Surd – așa cum îl știm pe acesta din vechiul nostru Cluj - și-a pus pur și simplu sufletul pe tavă, ca să i-l <citim>. Dar a mai lăsat câte ceva indescifrabil… Acea candoare minunată de copil pe care o remarcăm în momentul când îi privim ochii ascunși întrucâtva de lentilele ochelarilor…