DANS, JOC sau voie bună?

     Principala ocupaţie a celor care produc artă din mişcarea corpului este de a studia în genere mişcarea şi tot ce ţine de limbajul trupului. Aceşti “compozitori” de artă mobilă a corpului folosesc un limbaj specific, care s-a format odată cu dezvoltarea societăţii şi a omului. Acest tip de limbaj este în continuă dezvoltare întrucât mişcările nu se pot limita la un număr precis sau la un anumit domeniu din care sunt inspirate. Dorim astfel să clarificăm legăturile produse între câţiva termeni legaţi de arta numită ‘dans’.
     “Dansul este un poem în care fiecare mişcare este un cuvânt.” * “Dansul este puţină nebunie care ne face tuturor mult bine” ** “Dansul este limbajul ascuns al sufletului” ***
     Înainte de a pătrunde în terminologia folosită atât de des de maeştrii de dans, coregrafii, regizorii, scenografii şi toţi cei care utilizează limbajul oral în arta coregrafică, fie ea amatoare sau profesionistă, trebuie să definim câţiva termeni folosiţi frecvent:
     DANS, dansuri, s. n.
1. Ansamblu de mişcări ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii și având caracter religios, de artă sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de mișcări artistice convenționale care constituie baza tehnică a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc.
2. Acțiunea de a dansa. Îi place muzica și dansul.
3. (În sintagma) Dans macabru = temă alegorică simbolizând egalitatea în fața morții prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mână care atrage în horă oameni de diferite vârste și condiții sociale și-i omoară.
4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, făcând anumite mișcări, își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța acestei surse. Variante populare - danț  – din francezul danse, conform italianului danza, germanului tanz.
     DANS  (franceză – danse, prin germanul Tanz), gen artistic constituit din mișcări variate, ritmice și expresive ale corpului omenesc, executate de regulă cu acompaniament muzical. Originile dansului coincid cu începuturile comunităților omenești, având funcții rituale (mistice, războinice), de invocare a forțelor divine, pentru reușita la vânătoare, confruntări tribale etc. La unele popoare, caracterul ritual s-a păstrat, decantat și abstractizat, până în zilele noastre. La vechii greci dansul făcea parte dintre disciplinele fundamentale ale educației, considerat eficient pentru sădirea, menținerea și întărirea sentimentelor de solidaritate socială: dansuri războinice (pirice), pacifice (emelii), de cules al viilor (epilenice) etc. La romani, dansul ritual saltatio (degenerat odată cu decăderea Imperiului) avea de asemenea funcții invocatoare. În evul mediu, cu toată tendința clerului de a menține funcția religioasă a dansului, influențele laice sunt din ce în ce mai puternice, accentuându-se în secolul al XIII-lea, când se impun în practica socială genuri diverse (denumite chorea , charola, carole, danse, estampie, ductia, pastourelle ș.a.), în afara unor alegorii și simboluri, ca o expresie simplă și puternică a dragostei de viață a poporului. Renașterea adâncește acest proces; pașii simpli de până acum se dezvoltă, se combină, gesturile și mișcările se individualizează, apar forme noi, se creează succesiuni tipice (un dans lent, binar, urmat de altul rapid, ternar) care vor genera suita, cristalizată în patru părți fixe: allemanda, couranta, sarabanda şi giga. În vremea lui Bach, suita se executa independent și a jucat un rol important în dezvoltarea muzicii instrumentale. Pe lângă cele patru dansuri de bază, se includ și altele – boureé, gavota, musette, polacca, menuetul (foarte important, devenind parte constitutivă a simfoniei), ciacona, passacaglia (variațiuni pe o temă ostinato, cu rol determinant în unele forme muzicale). Spre sfârșitul secolului XVIII, din Viena iradiază valsul, dans derivat din Ländler; tot atunci se impun dansuri ale altor popoare, ca mazurca, polca, boleroul, jota, fandango, ceardașul ș.a. care cuceresc toate mediile sociale, având rol de seamă în constituirea și afirmarea școlilor naționale. La hotarul dintre secolele XIX și XX, se răspândesc dansuri de origine americane, ca tango, samba, habanera, charlestonul, foxtrotul etc., care poartă amprenta muzicii de jazz, influențând creația unor compozitori moderni. Poporul român are dansuri de o deosebită bogăție și varietate, care se execută individual, sau în grup (perechi, linie, cerc), diferind de la regiune la regiune. Caracteristică este practica folosirii ca suport muzical a unor melodii diverse pentru unul și același dans, ca și executarea pe aceeași melodie a mai multor dansuri. Cele mai răspândite dansuri sunt hora, sârba, învârtita și multe altele, cu tendință de generalizare datorită activităților artistice de amatori. În creația muzicală românească, dansurile popolare au fost utilizate mai întâi în aranjamente, rapsodii instrumentale, apoi au stat la baza unor prelucrări mai complexe, mergând până la invenții melodico-ritmice sugerate de structurile tipice. Dansul românesc a pătruns nu numai în muzica de balet a lui Mihail Jora, Paul Constantinescu, Zeno Vancea ș.a., ci și în creația corală, camerală și simfonică a lui George Enescu, Mihail Jora, Mihail Andricu, M. Negrea, Paul Constantinescu, Theodor Rogalski ș.a.
     JOC, jocuri, s. n. ****
1. Acțiunea de a se juca și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur.
2. Acțiunea de a juca; dans popular; prin extensiune - petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Figurativ - Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație.
3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.) ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă.
4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol.
5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. Expresie: A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. (Concretizat) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc.
7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare.
8. (Muzică; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.
     JOC (coregrafie)
1. Termen prin care se desemnează dansul popular românesc. Jocurile sunt manifestări artistice de o excepțională valoare care dovedesc vitalitatea, dibăcia și puterea de creație a poporului nostru. Există un mare număr de tipuri și variante de jocuri, care se desfășoară în toate ocaziile când oamenii se adună pentru a petrece. Pe lângă jocurile practicate la hora satului putem întâlni și altele cu funcții rituale sau ceremoniale, legate de prilejuri specifice (căluș, drăgaică etc.). Ca desfășurare în spațiu, se împart în următoarele mari categorii: jocuri de grup (jucătorii sunt prinși în cerc, semicerc sau linie); jocuri de ceată (grupul de jucători neprinși între ei); jocuri de cuplu și jocuri solistice. În cadrul diferitelor formații există multiple moduri în care jucătorii se prind între ei (de mâini, de umeri, de brâu etc.), sărituri, bătăi (pe sol sau „în pinteni”), bătăi cu palmele pe picioare, balansuri, flexiuni etc. Ritmul jocurilor este în general binar (2/4 rar 6/8), cu frecvente sincope și accente în contratimp, dar și asimetric (5/16, 5/8, 7/16, 10/16). Formele arhitectonice principale au la bază principiul înlănțuirii libere a unităților de structură melodică (motive, fraze); se întâlnesc și forme bazate pe principiul grupării fixe a unităților.
2. „un joc”, termen prin care se definește, în Transilvania și Banat, o suită fixă de jocuri diferite care se reia ciclic. În cadrul unui „joc” partenerii nu se schimbă.
3. Petrecere populară la care se joacă. Sinonim cu horă.
     COREGRAFÍE s. f.
1. Arta de a crea dansuri și spectacole de balet.
2. Sistem de notare convențională a pașilor și a figurilor de dans din franţuzescul choréographie.
POPULÁR, -Ă, populari, -e, adj.
1. Care aparține poporului, privitor la popor, care provine din popor.  Care este alcătuit din oameni din popor și lucrează pentru popor.
2. Creat de popor; specific unui popor, caracteristic culturii lui.
3. Care este făcut pentru popor, creat pentru necesitățile poporului; accesibil tuturor. (Despre expuneri, prelegeri, lucrări) Care poate fi înțeles cu ușurință de oricine; simplu, natural.
4. Care este iubit de popor, care se bucură de simpatia, de considerația opiniei publice; prin extensiune cunoscut de toți. Care are o comportare prietenoasă, cordială, atentă față de toată lumea. – Din franceză ‘populaire’.

     Dacă ar trebui să facem o clasificare a acestor termeni, în funcţie de frecvenţa folosirii lor, pe primul loc s-ar situa termenul de “dans” deoarece acest termen este definiţia cea mai cunoscută pentru mişcare ritmată sau liber interpretată. La început mişcarea a fost influenţată de mersul vieţii şi de problemele legate de existenţa omului pe pământ. Apoi mişcarea a căpătat anumite forme şi exprimări prin sentimente ca bucuria, mulţumirea, durerea sau teama. În ordine cronologică, înainte de apariţia limbajului - ca formă de expresie, s-a folosit ritmul şi dansul ritmat, pe urmă jocurile rituale cu caracter ceremonial şi mai târziu dansurile cu teme lirice sau eroice. O dată cu trecerea timpului dansul (acest fel de ‘mişcare’ care până la urmă va fi cel mai util mijloc de ‘divertisment’) va pătrunde tot mai mult în viaţa omului şi îl va însoţi în toate momentele vieţii, fie că e vorba de naştere, căsătorii, culesul roadelor, vânătoare, petreceri sau înmormântări. Evoluţia dansului va consta în concretizarea sa ca artă de sine stătătoare şi va fi însoţit de ritm, de muzica instrumentală şi de muzica vocală. Ramificarea acestei arte în mai multe genuri va produce o caracterizare directă a locuitorilor din diferite zone geografice şi va avea originea în dansurile populare.

Jocul şi Dansul în România

     În ţara noastră dansul popular a cunoscut o puternică dezvoltare după cel de-al Doilea Război Mondial, întrucât a început să înflorească moda de ansamblu, grup folcloric, grup de dansatori sau cum se mai denumeau acest tip de grupări artistice. Astfel puterea populară a făcut un salt important în domeniul cultural-artistic. Această dezvoltare masivă a fost posibilă datorită bogăţiei tezaurului nostru folcloric, care la acea vreme era într-o continuă dezvoltare pe toate ramurile (muzică, dans, obiceiuri etc.). Aşadar cele mai multe perle ale folclorului contemporan au rădăcinile la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX. “Dansul popular mai păstrează aureola de odinioară, cu toate că sfera cultică i s-a restrâns aproape până la extincţie, cel puţin pentru unele zone europene, mai cu seamă în sectorul vestic. Îndeosebi cel românesc se distinge prin valenţe neaşteptat de complexe şi, ca un corolar, printr-o bogăţie de primă mână care îl aşează printre cele dintâi în ierarhia europeană”*****.
     În momentul de faţă nu am găsit însemnări legate de o rivalitate exacerbată dintre temenii de ‘dans’ şi ‘joc’, dimpotrivă chiar se acceptă şi se autodefinesc unul pe celălalt. Apropierea sensului acestor cuvinte o găsim doar la noi la români, întrucât alte popoare pentru a defini mişcarea, folosesc doar termenul de dans. “[…] apropierea ce există în limba română între noţiunea de “dans” şi aceea de “joc”, …este necunoscută în alte limbi şi, în orice caz, nelipsită de o anumită semnificaţie, deoarece deschide o perspectivă neaşteptată către sfera factorului ludic implicat în dans.” ******  
     Corect în sensul cel mai autentic, putem folosi noţiunea de ‘joc’ şi derivatele acesteia în expresii precum “să facem un joc”, “jucăm ori ne lăsăm”, “cine joacă şi nu strâgă”,      “c-amu’ joci cu cine-ţi place”, “te-ar juca dar nu te ia”,”joacă ca pe tier”*******   aceste expresii fiind extrase din strigături care însoţesc jocul. În special în zona Transilvaniei, Banat, Crişana şi în Maramureş cercetătorii tind mai mult să folosească termenul “joc” întrucât acesta a fost şi este cel mai mult folosit pentru definirea dansurilor locale. Alte expresii de genul “joc de doi”, “joc în doi”, “jocul turcii”, “jocul dinainte”, “joc de-nceput”, “joc cu fată”, “joc ardelenesc”, “de joc”, “jocul nepoatelor”, “jocul babelor”, “joc în sus”, “jocul cu bâta”, “joc la şură” întăresc afirmaţia că “jocul” a fost, este şi va fi în continuare o parte din identitatea neamului nostru.
     Considerată ca fiind o formă modernă a jocului, noţiunea de “dans” este cea mai utilizată azi în toate contextele, de la dansurile vechi până la cele mai moderne forme de artă scenică. “Poporul român are dansuri de o deosebită bogăție și varietate, care se execută individual, sau în grup (perechi, linie, cerc), diferind de la regiune la regiune. Caracteristică este practica folosirii ca suport muzical a unor melodii diverse pentru unul și același dans, ca și executarea pe aceeași melodie a mai multor dansuri.”********   Într-o clasificare de “Dansuri Tradiţionale din Transilvania”*********găsim patru categorii şi tipuri de dansuri tradiţionale româneşti: “Dansuri de grup (în lanţ)”, “Dansuri fecioreşti (în ceată)”, “Dansuri de perechi”, “Dansuri cu substrat ritual”. Clasificările în dans sunt făcute după mai multe criterii: gen (dansuri bărbăteşti/femeieşti), modul de execuţie(cerc, şir), provenienţă, vechime, influenţe ş.a. Aşadar termenul “dans” este folosit în mod general la clasificarea şi tipologia jocurilor tradiţionale româneşti.
Deoarece în ziua de azi ne întâlnim cu foarte multe genuri de dans inspirate din diferite domenii de activitate ex.: dans sportiv, dansuri de caracter, dansuri de societate, dansuri ale altor popoare(dansuri de origine americană, gen tango, samba etc., dansuri orientale ş.a.), inevitabil, folosim la prezentarea jocurilor noastre tradiţionale termenul “dans”.
     În loc de concluzia privitoare la acest subiect, dezvoltăm o notă de ambiguitate asupra provenienţei termenilor trataţi: Jocul provine din dans iar dansul provine din joc. Spunem aceasta deoarece nu există surse care să ne spună cu adevărat care termen a fost folosit prima dată. Ce putem spune exact, este că termenul de “joc” este considerat ca fiind mai primitiv iar cel de “dans” este mai elevat.
     Dorim ca prin această analiză să înaintăm în procesul de urcare a dansului în ierarhia artelor şi să atragem atenţia tuturor practicanţilor că “dansul popular, după păreri unanime este cea mai veche formă de artă”**********şi că limbajul scris (notat) al dansului este mai puţin cunoscut şi folosit în comparaţie cu notaţia muzicii sau alte tipuri de notaţii.

Consultant artistic, colaborator
Paul – Alexandru Remeş 

*  Mata Hari după numele real: Margaretha Geertruida Zelle  (n.7.aug.1876 – d.15.oct.1917)– dansatoare şi curtezană spaniolă, în serviciul Germaniei din timpul Primului Război Mondial. A fost condamnată şi executată pentru spionaj.

** Edward Demby (n.4.feb.1903 – d.12.iul.1983) – Poet, nuvelist şi cel mai de cu seamă critic de dans american al secolului XX.

*** Martha Graham (n.11.mai.1984 – d.1.apr.1991) – Considerată unul din pionierii dansului modern şi “preoteasa dansului modern”. Activitatea ei s-a desfăşurat timp de 70 de ani. Longevitatea ei, care face să fie considerată nemuritoare, şi temperamentul ei de "star", explică faptul că i se atribuie adesea inventarea dansului modern, onoare pe care o împarte totuşi cu alţi câţiva.

****Definiţiile sunt extrase de pe www.dex.ro

*****  Ov. Bârlea – “Eseu despre dansul popular românesc”, ed. Cartea Românească 1982, p.11

******   C. Dan Georgescu – “Jocul popular românesc / Tipologie muzicală şi corpus de melodii instrumentale”, ed. Muzicală, Bucureşti 1984, p. 27

*******  expresie folosită în jocul căluşarilor: ”A juca ‘ca pe tier’ adică a călca atât de exact la rotiri încât cercul descris de picioare să nu depăşească dimensiunile unui blid obişnuit, denumea culmea măestriei coregrafice în optica populară din Transilvania” – Ov. Bârlea – op.cit., p.11

********  http: ro.wikipedia.org/wiki/Dans

*********  Zamfir Dejeu – “Dansuri tradiţionale din Transilvania” ed.Clusium, iulie 2000

**********  Ov. Bârlea – op.cit., p.1