Batka Péter şi Batka Mónika, un cuplu cu vârsta de aproximativ 40 de ani, formează o familie frumoasă, cu trei copii. După ce au locuit mai bine de 10 ani în capitala Slovaciei, Bratislava, s-au hotărât să se mute în satul natal al lui Peter, unde să-şi crească copiii, să se ocupe de apicultură, ceramică...şi multe altele...

În 2010 au organizat prima tabără  de ceramică dedicată copiilor reuşind să amenajeze în sat şi un teren de joacă. Cu ajutorul parohiei au  reuşit atunci,  să înfiinţeze un mic atelier de ceramică. În acelaşi an au înfiinţat  Asociaţia civică MAG: „...Era nevoie de un atelier pentru că – spun ei – taberele de olărit se bucură întotdeauna de numeroşi participanţi.  Lucru de înţeles de altfel, fiindcă această veche meserie este prezentă, la un anumit nivel, în genele fiecăruia dintre noi.”

Prin MAG, organizaţia pe care au înfiinţat-o în Kamenný Most şi-au propus să creeze un mediu de viaţă mai bun. În viziunea MAG, un mediu de viaţă mai bun înseamnă preocuparea continuă pentru o bunăstare nu atât materială cât mai ales spirituală iar în acest sens, ideea promovată este îmbogăţirea constantă a sinelui şi astfel a mediului din jur în conformitate cu păstrarea ocupaţiilor, a obiceiurilor tradiţionale.

Anul acesta, în perioada 2-9 martie, MAG a găzduit o nouă tabără de ceramică, de data aceasta ca parte dintr-un program de anvergură, numit “Lifelong Learning Programme”. Proiectul “Reîncarcă-ţi bateriile” / „Transformă-ţi munca în plăcere!”, prevede organizarea a 4 tabere de către patru organizaţii partenere, dintre care două sunt din România - Asociaţia Bolyongó şi Asociaţia Ördögtérgye – o asociaţie din Ungaria – Asociaţia Borókamag É.T.K.E – şi Asociaţia M.A.G. Polgári Társulás din Slovacia.

Proiectul, dedicat pedagogilor, specialiştilor care lucrează cu tineri cu dizabilităţi şi liderilor de grupuri, are ca scop cunoaşterea unor instrumente şi strategii pedagogice noi, pe care grupurile ţintă să le poată încorpora în activităţile lor de zi cu zi în vederea creşterii varietăţii şi entuziasmului atât pentru tinerii participanţi cât şi pentru ei înşişi. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, fiecare asociaţie îşi asumă organizarea unei tabere, nu numai pentru parteneri, ci şi pentru persoane dinafara asociaţiilor, temele fiind alese din activitatea proprie.

Tabăra de ceramică de la Kamenný Most, organizată de MAG a fost prima din seria taberelor incluse în proiect. Gazdele noastre, Batka Péter şi Batka Mónika, pe lângă organizarea de nivel înalt, ne-au introdus cu mult suflet în tainele prelucrării lutului, arătându-ne diversitatea obiectelor ce se pot confecţiona prin diferite metode din acest material. Metoda lor de predare a fascinat (pe participanţi) prin entuziasmul lor faţă de lucrul cu lutul, prin bucuria lor cauzată de reuşitele noastre.

În total în tabără au participat aproximativ 20 de persoane din România, Ungaria şi Slovacia. Pe lângă ţările de origine diferite ale participanţilor, tabăra a unit  persoane diferite ca vârstă, ca profesie, ca mod de viaţă. Această diversitate a grupului a făcut ca fiecare dintre noi să învăţăm, realmente, să acceptăm diferenţele dintre noi, şi mai mult de atât, să ne lăsăm la o parte pentru o săptămână tabieturile personale şi accesoriile electronice (telefoane, laptopuri), contopindu-ne într-un corp comun, care funcţiona împreună, respira deodată, prindea formă, viaţă, întocmai ca lutul pe care îl lucram, frământându-l şi şlefuindu-l în fiecare zi. În fond, cum sugerează şi titlul proiectului, taberele prevăzute îşi propun să ridice nivelul senzaţiei de împlinire prin muncă. Metodele alese de către iniţiatori sunt:

1.                   Reîncărcarea: Ieşirea din mediul obişnuit şi reîncărcarea prin programe noi, provocatoare.

2.                  Autocunoaşterea (posibilitatea de a avansa în autenticitate)

3.                  Motivaţia personală (posibilitatea dezvoltării personale):

4.                  Motivarea grupului:

Toate aceste obiective au fost îndeplinite cu succes de către gazdele noastre.  Deşi unii dintre noi am fost mai îndemânatici, alţii mai puţin îndemânatici, tabăra a devenit un pretext în fond, un context ieşit din cotidianul vieţii noastre, care a generat un proces de  reîncărcare şi de autocunoaştere (prin interacţinuea cu „celălalt”). Acest context unic al taberei a adus cu sine, în acelaşi timp, motivarea reciprocă între participanţi şi organizatori. Toate activităţile s-au transformat subit în „învăţături”. Iar lutul, materialul nostru de lucru, a devenit un fir roşu, care făcea legătura, simbolic, cu tot ceea ce trăiam şi cu ceea ce aveam să învăţăm. Este imposibil să vorbeşti despre lut şi să nu îl personalizezi, fiindcă acesta parcurge parcă etape de viaţă. De la pământul brut de pe ogoare, la forma dospită, modelabilă, de la bulgărele omogen dar opac, închis în sine, până la cahla, oala sau ulcica, şi nenumăratele derivate din acesta, lutul devine, se transformă, se îmbunătăţeşte continuu, prinde viaţă – cum spunea una dintre participantele la tabără – sub ochii şi sub mâinile olarului. Lutul solicită celui care îl lucrează un soi de autostăpânire, fără de care acesta nu se lasă „îmblânzit”. Dincolo de personificări şi filosofii însă, impresia noastră a fost că mânuirea acestui material este un exerciţiu de răbdare, de toleranţă, de autoreflecţie, şi nu în ultimul rând, în mod paradoxal, de relaţionare cu cei din jurul nostru.

Printre tehnicile învăţate se numără: modelat manual, scobire, modelat în tipar, presare în matriţe, tehnica „foii” de lut, ornamentat-pictat,  ştampilat, cahle, impresiune cu degetul, decorat prin forme, modelat la roată (căni, farfurii), aplicare toartă, smălţuire,  frământat, ardere,  decorat prin lustruire. 

Dar tabăra ne-a oferit mai mult decât învăţarea unor tehnici de lucru cu lutul. Programul a fost variat şi foarte bine proporţionat, prin vizitele la mici muzee din satele vecine. Am intrat astfel în atmosfera satului tradiţional din zona de sud a Slovaciei, prezentându-ni-se nu doar obiectele ţărăneşti de odinioară, ci şi costumul şi dansul tradiţional. Deoarece unul dintre participanţii în tabără  este şi unul dintre partenerii proiectului, care urmează să  organizeze tabăra de dans din România în toamnă, am avut parte şi de lecţii de dans tradiţional maghiar din satul Pălatca, judeţul Cluj, fapt care a contribuit la închegarea micului grup al taberei, schimbând rolul organizatorilor – din acela de „meşteri” în „învăţăcei”.

Ceea ce ne-au transmis mai mult decât orice gazdele noastre, Batka Péter şi Batka Mónika, prin felul lor de a fi, prin implicarea cu care făceau totul, prin dăruirea lor, a fost dragostea faţă de valorile autentice tradiţionale, fie că acestea înseamnă meşteşug, agricultură, apicultură, medicină tradiţională sau pur şi simplu dorinţa de a uni comunitatea satului.

La finalul taberei, Mónika Batka povesteşte:  „noi nu ne ocupăm cu ceramica de foarte multă vreme, dar sperăm că dragostea faţă de olărit şi ceramică, asta cel puţin am reuşit să vă transmitem...chiar dacă nu am putut să vă arătăm “totul”; pentru că sunt încă multe multe lucruri pe care nici noi nu le ştim încă, dar sper că ceea ce noi am învăţat până acum am reuşit să mai departe cumva...şi acesta ne-a fost scopul...ca ceea ce am învăţat noi să vă arătăm şi să îndrăgiţi”. Iar Péter Batka mărturisea în aceeaşi seară că „ atunci când ne pregăteam pentru tabără am încercat să aflu “cine” va veni aici... Mă întrebam ce fel de persoane vor fi acelea cu care ne vom întâlni. În fond, nu aveam idee pentru cine – anume organizăm această tabără. Nu am ştiut ce le place să facă, ce nu le place, nu ştiam câţi ani au, ce fac, ce iubesc. … Din cauza asta a fost destul de dificil să fac un program; nu ştiam exact ce - când vom face pentru că nu am ştiut ce fel de grup se va coagula aici. Nici nu m-am gândit când - ce tehnici vom preda, sau ce anume  - când vom spune. Era o singură întrebare constantă în mintea mea: ce este ceea ce noi putem să oferim în această tabără? ...şi atunci am realizat că ceea ce ne dorim cu adevărat de la această tabără este ca atunci când oamenii vor pleca de aici, acea stare să fie bună..... Şi am încercat să facem în aşa fel încât acest sentiment să fie în noi, aici, în tabără....”.

Csili (meşter popular, Bistriţa): “Am observat că...oarecum, toţi cei de aici am pornit în acelaşi fel, nimeni n-a ştiut de la început ce ne aşteaptă. Timp de o jumătate de oră după ce am sosit am avut un soi de nesiguranţă faţă de necunoscutul pe care îl întâlneam, însă în foarte scurt timp, m-am topit efectiv în grup, şi de ce? … pentru că într-un anumit fel cu toţii semănăm. Lucrurile pe care le îndrăgim împreună ne leagă.  Cât despre ceramică, de văzut am mai văzut până acum cum se lucrează, mi-a şi plăcut dar doar în măsura în care un meşteşugar iubeste şi apreciază meşteşugul altuia. Însă faptul că aici am putut să mă întâlnesc într-adevăr cu acest meşteşug, că am avut ocazia să lucrez cu lutul a fost aşa un sentiment plăcut... pe bune când mi-a reuşit prima farfurie, când am văzut cum lutul a prins efectiv viaţă în mâinile mele am trăit ceva absolut nou şi îmbucurător. Şi munca noastră împreună aici... căci nu e acelaşi lucru cu a face ceva împreună...pentru că de unul singur ştii ce faci şi ce vrei să faci, în schimb când lucrezi în grup, înveţi de la celălalt, am învăţat unii de la alţii. Toate astea acum mă fac să mă simt atât de curată şi îmbogăţită pe când mă întorc acasă…”.

            În altă ordine de idei, această tabără ne-a făcut să medităm la societatea în care trăim azi, la relaţiile interpersonale pe care le clădim (sau nu) – în comparaţie cu o societate de tip arhaic, despre care azi, din păcate, vorbim de obicei la trecut şi o întrezărim răfoind cărţi sau vizitând muzee ca acelea pe care le-am văzut noi in sudul Slovaciei. Experienţa taberei a fost un exemplu viu şi fiabil de re-naştere a unui mod de viaţă tradiţional, cu ceea ce are el mai preţios: spiritul de comunitate şi funcţionalitatea deplină a fiecărui gest. Fostul director al Muzeului Ţăranului Român, Vintilă Mihăilescu[1], spunea nu demult într-un interviu că “nu mai există ţăran român”, explicând prin faptul că solidaritatea comunităţii specifică mediului rural a fost destrămată, şi o dată cu ea, astfel, spiritul ţărănimii. Însă dincolo de universul unui meşteşug tradiţional în care am intrat prin şezătorile la care am luat parte, grupul nostru, mica nostră „comunitate de tabără” a reiterat – prin funcţionalitatea sa,  ţărănimea în sensul ei profund. Mai mult decât a citi despre cultura şi societatea tradiţională, decât a o prezenta prin diferite metode (spectacol, muzeu, carte, expoziţie), ocazia de a o  trăi este singura modalitate reală de a o cunoaşte.

 colaborator Ioana Bursan 

consultant artistic Both József