Obișnuit, de copil, cu munca
Mă prezint, așa cum ne-a fost înțelegerea, la poarta renumitului iconar clujean, Ioan Cozma. Casa artistului e ridicată - împreună cu un întreg corp de clădiri, în care mai locuiesc zece familii - într-un loc mirific, pe malul Someșului. Ascult râul și îi studiez curgerea, năvalnică, sporită și de recentele precipitații de la munte. Gazda mea zâmbește, cu subînțeles, urmărindu-mi reacția și punctează: „Sunt născut în zodia racului și întotdeauna mi-a tihnit mult de tot să mă aflu în preajma unei ape“. Apoi, cu un gest protector, mă invită să-i vizitez cele două ateliere, locul unde, zi și noapte, creează. Îmi desprind privirile de la undele Someșului și trec pragul primului atelier. Observ, stivuite, în devălmășie, zeci de icoane pe sticlă și diverse tablouri. Masa de lucru – minusculă, pe care zace un mic firez, utilizat de meșter la confecționarea ramelor. Celălalt atelier e aproape identic – dar acolo sunt mai multe icoane decât în primul... Apoi, iconarul septuagenar mă invită la parterul apartamentului său spațios. Pereții sunt tapetați cu icoane și tablouri de Gheorghe Ladiu, Călin Anton, Theodor Harșia, Emilian Nicula, Pericle Capidan și mulți alți pictori. Nu găsești acolo nici un centimetru liber, semn că omul își iubește la nebunie lucrările pe care le deține. Și totuși – îmi mărturisește el - a fost nevoit să lase atâtea altele, neexpuse, în cele două ateliere, sau stivuite pe podeaua încăperilor...
Mă așez pe un fotoliu, aflat lângă măsuța din sufragerie, iar Cozma, pe altul, la doi-trei metri de mine, în apropierea ferestrei. Trage cu putere aer în piept, de parcă ar porni la drum lung. Apoi își începe relatarea poveștii vieții sale: „M-am născut în satul Borza, din județul Sălaj, la patru kilometri de Jibou, în Valea Agrijului, într-o familie de țărani, cu patru copii. Eu am fost cel mai mic dintre ei. Primii ani de școală i-am făcut cu învățătorul Leontin Fărcaș, un dascăl foarte sever și atent cu noi – mai ales în ceea ce privește caligrafia. De altfel, atunci, în acea perioadă, m-am deprins cu ordinea, disciplina și răbdarea lucrului bine făcut.” Îmi mărturisește, în continuare, că de mic a primit o educație religioasă, astfel că, în fiecare duminică, era nelipsit de la biserică. „Respectam cu sfințenie sărbătorile creștine – Paștile, Boboteaza, Crăciunul - și obișnuiam, alături de ceilalți copii din sat, să umblăm la colindat sau cu steaua, iar tatăl meu - un meseriaș renumit și priceput, totodată, la armonizarea culorilor - se ocupa de <îmbrăcatul> stelei,“ arată el. Clasele V – VII și le-a făcut la Jibou, la “Castel”, pe locul actualei Grădini Botanice, după care s-a înscris la Liceul “Simion Bărnuțiu” din Zalău. Absolvă liceul în anul 1959, dă admitere la Politehnică – însă fără succes. E chemat la oaste și, între anii 1959 – 1961, apără “frontiera cu Tito“, de la Stamora Moravița. După efectuarea stagiului, lucrează în învățământ, în satul Bogdan, comuna Bucium, ca învățător suplinitor. “De toate am predat la copii, în afară de limba rusă, de care se ocupa o profesoară basarabeancă - și de matematică, unde era specialist directorul școlii, Pamfil Știrbu“, mai arată el, nu fără o nuanță de melancolie în glas. Reușește, în fine, la Facultatea de subingineri, pe care o absolvă în anul 1965, ca șef de promoție, reușind, ulterior, să-și dea diferențele care-l despărțeau de profesia de inginer. Ajuns, astfel, inginer cu diplomă, este angajat în domeniul proiectării și al industriei alimentare după care, începând cu anul 1970, se transferă la Inspectoratul Teritorial pentru Cazane și Instalații de Ridicat și la Metrologie, unde rămâne până în anul 1996. Începând cu 1996, trece la Trustul de Construcții Hidrocentrale, pe funcția de inspector, specializat pe siguranța instalațiilor și aparatelor de măsură, având și răspunderea hidrocentralelor din patru județe ale Ardealului: Cluj, Bistrița-Năsăud, Maramureș și Mureș. “Așa că, până la pensionarea mea, care a avut loc în anul 2004, m-am ocupat de toate macaralele, cazanele, podurile rulante și aparatele de măsură și control ale zonei mai-sus-pomenite,“ conchide el, încheindu-și mărturia referitoare la activitatea lui profesională.
“M-am apucat de pictat icoane prin 1983-1984…“
În plină perioadă comunistă și sub cea mai cumplită dictatură a lui Ceaușescu, Ioan Cozma simte, din ce în ce mai des, un imbold irezistibil: acela de a se apuca de icoane, având în față perspectiva pensionării. „Și-atunci, am luat hotărârea, fiind crescut la sat – acolo unde țăranul român a înfăptuit de-a lungul secolelor atâtea lucruri minunate și de suflet – să mă întorc la rădăcini,“ arată, în continuare, acesta. Își cumpără, curând, o carte esențială dedicată icoanei, apărută la Editura “Dacia”, scrisă de cercetătorul Ion Apostol Popescu, și începe, efectiv, să picteze icoane. Ca instructor, îl are pe regretatul pictor și revoluționar clujean, Gheorghe Ladiu. În anul 1985 primește, de la socri, albumul “Pictura țărănească pe sticlă”, scris de Ileana și Dumitru Dancu, fapt care-l ajută să afle mai multe amănunte despre domeniul respectiv. Colegii și prietenii, aflând de hobby-ul său, îl ironizau mereu, spunându-i că, probabil, speră ca Dumnezeu să îi mai ierte din păcate. Alții, realizând sub ce vremuri trăiau, îl avertizau să fie cu băgare de seamă, fiindcă omniprezenta securitate și partidul unic nu prea tolerează astfel de activități. “Culmea - și asta cred că e o minune dumnezeiască – nimeni, niciodată, în acea perioadă, n-a avut treabă cu mine, astfel că am putut să lucrez din plin, reușind să progresez tot mai mult, “remarcă gazda mea, zâmbind cu seninătate. Astfel că, imediat după “revolta din 1989“ (cum numește el revoluția din decembrie 1989), împreună cu mentorul său, Ladiu, organizează prima expoziție de icoane care a avut loc la Cluj, după reinstaurarea democrației, la Casa de Cultură a Studenților. “Au scris despre eveniment, chiar atunci, regretatul profesor Crișan Mircioiu și jurnalistul Ilie Călian,“ arată Cozma, cu mândrie. Îmi oferă apoi o mapă cu diverse articole apărute despre el în presă, unde disting și alte nume prestigioase: Aurel Rău, Negoiță Lăptoiu, Teodor Tanco… Citez, alegând, aproape la întâmplare, un pasaj dintr-o cronică despre iconar, de dată mai recentă, aparținând jurnalistului Ilie Călian: “Modest, lipsit și de pofta gloriei prin cataloage de expoziții, și de cea a banilor, de vânzarea lucrărilor, pictorul de atunci, aflat la începuturile afirmării publice, după câțiva ani de trudă în atelier, a <<perseverat>> cum se spune, adică a avut curajul să continue într-un domeniu în care o serie de profesioniști s-au grăbit să facă producții în serie, mai ales pentru turiști străini. (…) Spuneam că a început cu modestie și prudență, cu anumite icoane de Nicula. Astăzi, nu-i lipsesc nici lucrările mai fastuoase, nici asimilarea altor școli iconografice țărănești din Transilvania. La 12 ani de la prima sa expoziție, este deja un pictor-iconar matur, ale cărui lucrări pot sta cu demnitate în orice expoziție de gen.“ Au urmat numeroase alte expoziții, personale sau de grup, la Biblioteca Universitară “Lucian Blaga“, Casa Universitarilor, Casa Radio sau în mai multe orașe ale țării. De asemenea, peste 2.000 de lucrări ale sale sunt prezente în colecții particulare sau muzee din Canada, S.U.A., Germania, Franța, Suedia, Grecia, etc. Adaugă apoi că simte un atașament aparte pentru Salonul Icoanei Transilvane, manifestare tradițională, organizată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj, la care participă încă din anul 2004: “Chiar și la cea mai recentă ediție, deschisă în foaierul Bibliotecii Județene “Octavian Goga”, am expus “Triptic”, o lucrare unică în lume, prin dimesiunea sa : doi metri optzeci lugime și un metru și zece înălțime. Conține, nici mai mult, nici mai puțin decât patruzeci și opt de icoane, înglobate. Timp de nouă ani am lucrat, numai la părțile exterioare, iar în anul 2013, la partea centrală.“ De asemenea, ține să menționeze că evenimentul din 7 noiembrie 2013, primirea titlului de membru al Academiei de Arte Tradiționale din România, a însemnat încununarea carierei sale de peste treizeci de ani.
Revelațiile iconarului
Îmi incit, apoi, interlocutorul, întrebându-l dacă, de-a lungul anilor, nu a avut cumva și șansa unor revelații de tip religios. Îmi răspunde – fără să-și piardă cumpătul – că, deși n-a mărturisit până acum, nimănui, a avut, la distanță de vreo zece ani, două astfel de revelații: una în 1994 și alta prin 2004. Se lasă pe spate pe fotoliu, închizându-și puțin ochii, de parcă ar vrea să retrăiască, aidoma, acele momente, apoi începe: “Iată cum a fost de prima dată, în 1994. Lucram, în atelier, la două icoane pe sticlă. De fapt, tocmai le terminasem. Acestea îi reprezentau pe Maria cu Pruncul și pe Sfântul Gheorghe. Seara, după ce m-am dus la culcare, am avut următoarea revelație: stăteam la masa de lucru și, la un moment dat, a apărut Domnul Isus Cristos – înalt la statură, cu barbă fermă, neagră - ținând în mână icoana pe care tocmai o terminasem. A venit, tăcut, spre mine și mi-a lăsat-o pe masă. Atunci mi-am dat seama că am uitat să-i pun Mariei cele trei stele – de pe frunte și umeri – care simbolizează Sfânta Treime. Isus și-a continuat drumul – dar eu n-am uitat visul și, a doua zi, dis de dimineață, am făcut corectura ce se impunea.“ Cea de-a doua revelație – rememorează iconarul – s-a petrecut, astfel: “Tocmai terminasem lucrarea “Judecata de Apoi“, pe care până atunci n-o făcusem niciodată. Am lucrat la ea timp de douăsprezece ore, de la opt dimineața, până la opt seara. Se făcuse frig deja în atelier și mi-am făcut foc în sobă, aruncând înăuntru câteva lemne. Aflându-mă după o muncă susținută, abia am reușit să mă ridic de pe scaun, atât eram de epuizat. La un moment dat, m-am ridicat, cu greutate, să mai pun două lemne pe foc și, deschizând ușița sobei am zărit, în flăcări, chipul Maicii Domnului. Avea chipul pe care I l-au creat sculptorii populari maramureșeni. Am încercat să fac abstracție de imagine, m-am gândit că, poate, după un scurt timp o să dispară. Mi-a fost teamă până și să fug până-n casă, ca s-o chem pe soție, să vadă și ea apariția. N-am vrut să-i provoc emoții - pe care nu știu cum le-ar fi stăpânit… Mi-am schimbat poziția, m-am mai ocupat puțin de lucrare și m-am uitat apoi, în mod reflex, la flacără. Apărea, cu pregnanță, același chip, stilizat, al Mariei. N-a dispărut decât într-un târziu, după ce lemnele au ars în totalitate…“ Își revine, ca dintr-o transă… Simt că discuția noastră trebuie să se apropie de sfârșit. Îl întreb, așadar, ce are de gând să facă de-acum încolo, în viață…Îmi răspunde prompt, de parcă tema l-ar fi obsedat de o veșnicie: “Cât voi mai avea zile de trăit, voi munci în continuare la realizare icoanelor. Iar conceptul meu e inspirat dintr-o expresie a lui Brâncuși: <<Să creezi ca un zeu, să poruncești ca un rege și să muncești ca un sclav >> Și, aș adăuga, de la mine: <<Arta e bucuria vieții mele, care îmi dă puterea de a trăi. E iubirea absolută - și, dacă n-aș avea-o în suflet, n-aș mai fi în stare de nimic >> “ Mă pregătesc de plecare. Curând, ies din locuința a iconarului și acesta mă însoțește prin curte, până la poartă. Ascult din nou Someșul și-l invidiez puțin pe Cozma pentru privilegiul de a se bucura de o asemenea priveliște și de un asemenea sunet al apelor… Iar ca dovadă că dialogul nostru l-a răscolit, înainte de a ne despărți, mă întreabă, cu o voce ușor nesigură: “Intenționez să deschid un muzeu, unde să expun circa 120 de icoane pe sticlă – ori aici, la Cluj, la mine acasă, ori la școala generală din Borza, satul natal… Unde credeți c-ar fi mai bine să duc la îndeplinire acest lucru?“ Îi răspund că, poate la Cluj, fiindcă s-ar bucura de prezența mai mai multor vizitatori. Dar, imediat, mintea mea raționează altfel: oare nu cumva tocmai acolo, la țară, mai aproape de îngeri și de Dumnezeu, ar fi locul lor cel mai potrivit? Nu mai spun nimic. Mă îndepărtez, cu bucuria de a fi întâlnit un OM cu adevărat impresionant, prin modestia, discreția și talentul său…
Sorin Grecu
