.
La cei 64 de ani ai săi, “Elekuţ” – cum îl dezmiardă cunoscuţii – este considerat cel mai important ceteraş din zona Clujului. Pentru el, chiar dacă vremurile de azi sunt potrivnice, invitaţiile la diverse cântări nu contenesc nici o clipă. Mă pofteşte, cu un zâmbet de bătrân comersant, în sufrageria apartamentului din cartierul clujean Mănăştur şi primul lucru care îmi atrage atenţia este un tablou înfăţişându-l pe regretatul Alexandru Ţitruş. Cel care - alături de părintele său, neegalatul lăutar Şutu - a reprezentat modelul suprem al vieţii lui “Elekuţ”.
Născut pentru a cânta
Ne aşezăm comod la o masă. După câteva secunde în care mă scanează, “Elekuţ” trage cu putere aer în piept, apoi îşi începe relatarea: “M-am născut în 3 martie 1948 la Aşchileu-Mare, într-o familie de ceteraşi din tată-n fiu. Tata, poreclit Şutu - fiindcă se născuse fără o ureche - era vestit în toate satele din zonă: Bărăi, Suceag, Berind, Sâncraiu-Almaşului, Zimbor, Bucium. A decedat în 1975, după o carieră muzicală, frumoasă, de peste o jumătate de secol…” Adaugă că au fost trei fraţi şi o soră, la părinţi, din care doar doi copii - el şi Virgil - au urmat calea cântecului. “Mai am un frate în viaţă, Berczi, dar acesta n-a avut treabă cu muzica niciodată”, explică maestrul. Pe la vârsta de patru ani, ca să-i verifice urechea muzicală, tatăl său îi cânta mereu la vioară, punându-l să bată ritmul pe un scăunel care amplifica sunetele, asemeni unei tobe. “Aşa făceam, mai ales pe piesa “Când eram mai mic”, moştenită de la tata, lansată apoi de mine, mulţi ani după aceea, când a fost preluată şi de către Relu Tămaş”, remarcă maestrul, cu aer nostalgic. Pentru că trecuse cu brio proba talentului muzical, tatăl său i-a cumpărat curând o vioară, astfel că la vârsta de patru ani “Elekuţ” ajunsese deja să cânte binişor la acest instrument. Dar numai după ureche, pentru că notele muzicale îi erau deocamdată necunoscute… Primii bani mai serioşi i-a câştigat la vârsta de opt ani, cu ocazia un recital pe care-l organizase în satul Berind pentru nişte copii de vârsta lui. Spune că, în timp ce cânta, copiii din comună îi puneau, fiecare, într-un coş, câte un ou proaspăt şi suma de un leu – astfel că până la sfârşitul spectacolului umpluse deja două coşuri cu ouă şi strânsese bani îndeajuns de mulţi încât să se îmbrace cu haine noi-nouţe din cap până-n picioare. Explică mai departe “Elekuţ”: “Şi Popică din Berind, care mi-o fost chizeş (anagajator – n.n.) mă coordona, după care m-o cinstit cu mâncare şi m-o culcat la el acasă. Am rămas prieteni până-n ziua de azi şi, recent, cu ocazia plecării într-un turneu în Polonia, tot el o fost cel care m-o cadorisit cu cinci litri de pălincă de prune, din producţie proprie, cea mai bună care există în Transilvania. Aşa că i-am înnebunit pur şi simplu pe polonezi când le-am dat să beie din ea…”
Turneele începutului
Absolvă, în sat, şapte clase de şcoală generală, apoi la Cluj alţi trei de profesională. Se angajează la C.F.R., unde rămâne pentru doi ani, după care se transferă la renumita fabrică de încălţăminte „Clujana”. De acolo este încorporat în armată, la Lugoj, unde iese pe primul loc, între optzeci de contracandidaţi, câştigând postul de dirijor şi „viorist” la ansamblul unităţilor militare din zonă. Explică el mai departe: „După acest capitol, am avut posibilitatea să-mi aleg singur băieţii din taraf, susţinând în continuare nenumărate concerte la Casa Armatei din localitate, cu ocazia unor revelioane sau diverse alte manifestări. Atât de mulţumiţi au fost cei de acolo de prestaţia mea, încât, la plecare, mi-au făcut cadou o vioară foarte valoroasă – pe care o mai păstrez şi azi, şi o folosesc adeseori în spectacole...” După întoarcerea din armată, Elekuţ se angajează iarăşi la „Clujana”, unde îşi reia funţia pe care o deţinea încă de la vârsta de optsprezece ani, cea de dirijor al ansamblului „Fluieraşul”. În anul 1971 se transferă la I.J.T.L. (n.n. – Întreprinderea Judeţeană de Transport Local), activând ca şi concert-maistru, alături de fratele Virgil şi de tatăl său, în cadrul ansamblului „Rapsodia Someşeană”. Trupă coordonată, încă de pe vremea aceea, de către reputatul coregraf şi instructor Alexandru Tămaş. Perioada respectivă o consideră cea mai fructuoasă din viaţa sa, acesta fiind şi motivul pentru care a rămas la I.J.T.L. până în 1994. Despre anii petrecuţi la „Fluieraşul” şi „Rapsodia Someşeană” spune că păstrează amintiri deosebite, fiindcă i-au adus numeroase turnee peste hotare şi rezultate pe măsură. „Primul premiu întâi l-am câştigat chiar în anul 1971, în Grecia, cu „Fluieraşul”, iar apoi au urmat multe altele, din ce în ce mai prestigioase, în Italia, Elveţia, Finlanda, Rusia sau Bulgaria”, proclamă cu mândrie „Elekuţ”. Ţine să-mi povestească o păţanie nostimă petrecută în Jugoslavia, în anii comunismului, cu ocazia unei călătorii cu trenul: ”În 1974, mă aflam, împreună cu ansamblul, într-un vagon de dormit, în drum spre Elveţia. Când, la un moment dat, ajunşi într-o gară, doi colegi coboară din tren ca să ia nişte apă de băut. Din păcate trenul staţionează prea puţin timp şi porneşte, astfel că respectivii nu reuşesc să urce din mers şi rămân de căruţă. Mare dandana, fiindcă toată lumea crezuse că au făcut acest lucru cu intenţie, din dorinţa de a evada în Vest. Însă, căutând prin bagaje le-am găsit paşapoartele, semn că pierduseră într-adevăr trenul, fără intenţia de a dispărea din grup. Însă, spre mirarea şi uşurarea noastră – ne aflam deja de o jumătate de zi de şedere în Elveţia – ne-am trezit la „bază” cu cei doi, aduşi de către poliţia locală. Băieţii luaseră legătura cu autorităţile şi acestea i-au urcat în primul tren care se îndrepta spre Ţara Cantoanelor....”
„Cânt şi pe o singură coardă, fără arcuş...”
Maestrul scoate un teanc de fotografii, care, judecând după culoarea lor gălbuie, marchează perioade ceva mai îndepărtate din viaţa sa. Mi le prezită, pe îndelete. Ajungem apoi la altele, color, de dată mai recentă. În unele fotografii „Elekuţ” cântă cu vioara la spate sau ţinută în poziţii care de care mai năstruşnice. Mă lămureşte acesta: „Specialităţile mele, care au făcut peste tot senzaţie de-a lungul anilor, sunt următoarele: cântatul fără arcuş, pe o singură coardă, apoi duetul cu două viori, în care eu cânt la instrument iar fiul meu vine cu arcuşul şi „trage” pe corzi. Apoi, facem invers. Ca un fapt divers, prin 1978 am avut un concert în Franţa, într-o sală de teatru – unde spectatorii parcă veneau peste noi. La un moment dat susţineam un solo de vioară. Aveam în program o figură de mare efect: aruncarea în sus a arcuşului, care urma apoi, tot în poziţie verticală, să se întoarcă la mine. Când îl arunc, văd că arcuşul nu se mai întoarce. Ce se întâmplase de fapt? S-a agăţat în partea de sus a cortinei, în ceva fire care erau pe-acolo. Spectatorii, crezând că am făcut intenţionat chestia asta izbucnesc în aplauze prelungite... După câteva minute, un pompier – aflat în spatele scenei, care văzuse tărăşenia - se caţără în partea superioară a cortinei şi îmi desprinde arcuşul de-acolo, după care mi-l înapoiază... Dacă vorbim de premiile de interpretare câştigate de-a lungul anilor pot să-I mulţumesc Domnului că m-a răsfăţat: printre multe altele am luat un premiu întâi în Franţa, pentru interpretarea „Ciocârliei” şi a câtorva piese din Transilvania. Dar şi aici, în ţară am obţinut un trofeu drag mie, cel care încununează Festivalul „Alexandru Ţitruş”. Asta s-a petrecut în anul 2003. Pentru că L-am pomenit deja pe Cel de Sus, trebuie să vă mărturisesc şi că sunt un om foarte credincios, mă rog zilnic şi Dumnezeu m-a ajutat, în nenumărate rânduri să trec – eu şi copiii mei – peste greutăţile cu care ne-am confruntat în viaţă...”
„Testamentul” lui Elekuţ
La finalul discuţiei, interlocutorul meu îmi mărturiseşte că îl încearcă, totuşi o mare tristeţe pentru că pe parcursul vieţii sale n-a reuşit să imprime atâtea piese câte şi-ar fi dorit. Totodată regretă că - în afara fiilor săi - n-a împărtăşit la prea mulţi ucenici tainele meseriei. Arată el în continuare: „ Deţin melodii foarte vechi – nu cât să umple un CD, ci zece – şi vreau să le înregistrez, chiar şi-n ceasul al doisprezecelea. Vreau ca piesele astea să rămână după mine, dar nu oricum, ci cu drept de autor. Asta pentru că foarte mulţi interpreţi mi-au preluat piesele, după cum spuneam mai înainte, începând cu prietenul meu Relu Tămaş şi continuând cu Ciprian Pop sau regretatul Aurel Ciceoan. Aşa s-a întâmplat şi cu piesa „De-ar avea pământul cheie”, rămasă de la tata... Cât despre starea sănătăţii mele, am fost bolnav timp de aproape un an de zile, am suferit şi o operaţie. Însă acum, în sfârşit, mi-am revenit. Crezusem că n-oi mai cânta la vioară niciodată, dar uite că Dumnezeu a vrut să fac acest lucru din nou...” Subliniază că, din fericire, piesele din Transilvania, rămase moştenire de la Şutu le-a încredinţat, la rândul său, fiilor săi, astfel că ele sunt practic salvate. „Dar nu la melodii mă refer neapărat, ci la stilul de interpretare al lor, care-i vechi şi nu poate fi decât cu mare greutate reprodus”, remarcă el, cuprins brusc de temeri. Încheie spunând că de la viaţă îşi mai doreşte doar ca fiul cel mic, Ovidiu, să se căsătorească odată, iar Denisa, nepoţica sa în vârstă de unsprezece ani, să ajungă un virtuoz: „Face vioară la Şcoala de Muzică, mai mult de dragul meu, dar se pare că din punct de vedere artistic seamănă cu unchiul ei, Ovidiu, peferând – nu vioara – ci mai mult canto-ul şi pictura, lucruri pe care le înţeleg şi sper să ajungă le facă bine de tot ”, îşi încheie mărturisirea cunoscutul lăutar.
Sorin Grecu |
