Spaţiul SONOR al ROMÂNIEI este de necuprins. Sensul acestui necuprins este poli - sau plurivalent. Ascult muzici ale continentelor, ale popoarelor de peste 55 de ani - şi cu cât auzul este forţat să perceapă game, stiluri, tonuri caracteristice zonelor terestre, cu atît îmi dau seama de unicitatea şi puritatea sunetului românesc. În România neaoşă acest sunet s-a impus nu într-un secol, ci în zeci de de secole, într-un fel inconfundabil.
O melodie din Peru, Venezuela, Panama sau Costa Rica nu este mult diferenţiată de una din Argentina (în afară de Tonga) sau din sudul statului Chile, pe când la români - în Maramureş, faţă de Oltenia sau în Moldova, faţă de Bihor sau Zărand - diferenţele sunt uriaşe, atât melodic cît şi armonic. Ardealul, de exemplu, faţă de celelalte regiuni reprezintă o altă ţară, ca şi Dobrogea faţă de Banat. Tocmai aceasta a fost dorinţa noastră, să demonstrăm în acest album: imensitatea spaţiului nostru sonor în comparaţie cu altele din diferite zone ale lumii. Frumuseţea melodică la români aparţine dimensiunii divine, dumnezeieşti pe care străbunii noştri au creat-o în strînsă legătură cu cerul, cu partea nevăzută - dar simţită - şi cu natura, partea văzută şi simţită.
Felul în care ţăranul gliei române a ştiut pătrunde în unduirile sufletului este unic. Am ales aici taragotul şi naiul, două instrumente tipice spaţiului nostru, unul din nord, celălalt din sud, tocmai pentru a reprezenta culorile şi vibraţiile unui popor care a ştiut ca nimeni altul conserva, de-a lungul a milenii, tradiţia orală sau imagistică, din generaţie în generaţie. Atît marele nostru Dumitru Fărcaş, cât şi subsemnatul ne-am străduit să fim cît mai fideli valorilor pe care acest neam le-a creat. Orice melodie din repertoriul ales poate fi un simbol, un subiect, o temă de referinţă care poate fi luată ca exemplu zonal prin tot ce este mai tipic – fie vocal, fie instrumental. În părţile vocale nu ne-am angajat în a prezenta melodiile la înălţimea calităţilor în care au excelat sau excelează mulţi solişti, ci am urmărit partea emoţională, de trăire a mesajului transmis. Taragotul maestrului Fărcaş se încolăceşte pe tema expusă ca o liană ieşită din pământ ce vrea să cuprindă tot cerul, ca un arc de curcubeu ce domină, prin strălucirea sa, spaţiul ce i s-a dat. Ori, tocmai aici este secretul la români. Spaţiul ce ni s-a dat nu are dimensiuni... este IREAL pentru că nu este palpabil, el venind de niciunde şi ducându-se către niciunde, dar având o şuviţă de vibraţie ce-şi are izvorul sub Carpaţii noştri şi se supradimensionează în cosmosul de necuprins, căci NECUPRINSUL s-a născut la noi!
Când asculţi “Ce vii bade târzior”, cântată de maestrul Fărcaş, ai impresia că valea care îl împiedică pe badea să se ducă la mândra ce-l aşteaptă nu este o vale terestră, ci cosmică, obstacolele ce-l întârzie pe badea nefiind materiale, căci vorbele îi opresc calea şi gândurile prezumtivilor duşmani. Este un obstacol supoziţional, el în realitate neexistând decât în spaţiul văii, care aici este abstractizat. Este un joc între aşteptarea îndumnezeirii badelui care vrea să prindă momentul prielnic al parcurgerii spaţiului către împlinirea unirii cu El, cu Dumnezeu, aici fiind vorba de Ea, de Fecioara Neamului care-şi umple dorul în această nesfârşire a aşteptării. Este YNG-ul şi YANG-ul, este fecundarea cosmică în PROCESUL CREATOR, fără de care mişcarea n-ar exista şi rotirea în spirală ar fi oprită. Acest fenomen există numai la noi, că ne referim la Căluşerii din Hunedoara, la Petrova, la “Vezi măicuţă ce mi-ai dat” sau la „Joc din Codru”. Legăturile există, sunt perpetue: fie că ritmul este lent sau mişcat... ele sunt legate ori de picior, în contact cu pământul, ori de suflet – de la inimă la inimă ori de starea totală om–natură, fără de care viaţa n-ar putea exista. În desfăşurarea sa “taragotească” maestrul Fărcaş n-are nevoie de subiect, subiectul fiind El însuşi, canalul prin care Dumnezeu îşi transmite Harul, Dumitru Fărcaş fiind acest element cosmic Divin, prin care Creatorul îşi unge aleşii. Taragotul său, în toate expunerile sonore devine Haric, căci în dimensiunile sale limitate fluidele ce curg devin nemăsurabile, ele adunând toată seva Ardealului, a Casei Domnului (AR – DEAL= Casa Domnului) transformând România într-un Spaţiu Galactic nemăsurabil decât în Suflet, sufletul Lumii întregi, al lumilor Eminesciene...
A fost o dorinţă lăuntrică a noastră, noi nesfătuindu-ne niciodată asupra repertoriului ales, nici a reprezentării unor melodii pe plan vocal. Albumul a pornit de la un singur disc. “Mai du una, Gheorghiţă.“ “Bine, Mitre, dar ce zici de <<Pe Mureş şi pe Târnave>>, instrumental?” “Foarte bine, foarte bine, Gheorghiţă, dar am şi eu o melodie care-mi place de mor după ea!“ “Care, Mitruţ dragă?” “<<Pe marginea Dunării>>. Atâta-i de frumoasă…“ “Păi, hai s-o facem şi cu vocea, şi cu instrumentele.“ “Bine, bine... Să-i dăm drumul...“ Şi aşa, din joc în joc, din melodie în melodie s-a ajuns la un dublu disc, la un album întreg, trecând şi prin ceea ce românul are mai de preţ, DOINA, care reprezintă chintesenţa sunetului planetar, căci nici un gen melodic din universul nostru nu este mai puternic şi mai prins de cer şi de pământ ca Doina. Când planeta Terra s-a zămislit în cuptorul cerului, în buricul “nucleului” Facerii, vibraţia primară din care s-a zguduit noul născut, Pământul, a fost Doină Românească. Nimic nu o egalează, nimic nu se compară cu Ea. De aici a pornit TOTUL, din AR-DEAL, el întinzându-şi tentaculele creaţiei şi în alte zone – Banatul care, în fiordurile locurilor sale subpământene, a zămislit sunete la temperaturi de milioane de grade. Aceasta este România pentru care se bat atâtea popoare, atâtea Forţe văzute şi nevăzute. Numai că stăpânul adevărat, aici la noi este Dumnezeu şi peste El nu se trece. DOINA noastră este Scutul cu Har care ne apără hotarele ţării şi ale sufletului românesc, care nu are hotare, Hotarele Lui fiind Însuşi Creatorul. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!
În acest album Taragotul şi Naiul devin mugurii neamului, purtătorii drapelului ce ne reprezintă de zeci de mii de ani, de sute şi milioane de ani, căci culorile lui sunt cele primordiale, făcătoarele Curcubeului Ceresc. Roşu, galben şi albastru, verdele ducând gama până la cele şapte culori. Aceasta-i România Dacică a lui Burebista şi Decebal, a tuturor voievozilor Eroi! Acesta-i spaţiul la care rîvneşte fistul mongol, venit aici după secole şi secole de năluciri prin stepele pământului sau căpcăunii lumii creaţi de demonii tenebrelor. Mareşalul Antonescu spunea într-una din alocuţiunile sale: „România are destinul ţărilor mici!” Ba nu...zic eu. Noi suntem sursa pământului şi a lumii, indiferent de suprafaţa pământului nostru! De aici pornesc popoarele lumii, aici s-a zămislit sunetul terestru. Aici şi-a făcut Dumnezeu casă. Aici este Locuinţa Lui! Romanii şi Roma vin de la Noi. Limba noastră este primordială! Sumerienii au plecat din România! Naiul şi taragotul au ieşit din apele primordiale şi munţii primordiali... CARPAŢII. Ele sînt scutul de apărare a ţării şi sunetul ce va îmbînzi neamurile pămîntului... Întru Pacea visată de înaintaşii noştri, de Isus Hristos şi de Sfinţii Părinţi!
