| Vioara clasică versus vioara-ceteră |
|
|
|
 |
|
|
|
|
.
„Toată forța mea a luat-o acest mic instrument din lemn” afirma Paganini despre vioara care l-a făcut celebru, pe vremea când muzica devenea un bun al marelui public, într-o Europă modernă a anilor 1800.
Se referea la binecunoscutul instrument perfecționat în secolul al XVI-lea în atelierele italiene de lutierie de la Brescia și Cremona, care va ajunge pe parcursul timpului să cuprindă multiple domenii ale muzicii, dintre care, două foarte evidente, vor constitui tema noastră de astăzi.
În cele ce urmează, vom privi vioara din două perspective în urma faptului că instrumentul poate fi transformat cu ușurință din binecunoscuta vioară “clasică”, în “vioară-ceteră” de folosință în cultura tradițională, metamorfoză desăvârșită de alegerea variantei de abordare. Lumea cultă și lumea populară, iată două lumi paralele cărora vioara le servește deopotrivă, ca instrument de muzică.
Rolul viorii în muzica populară a crescut neîncetat grație unor talentați instrumentiști autohtoni, care au învățat-o să cânte cu deosebită sensibilitate și pricepere repertorii ale muzicii populare românești, într-o manieră rafinată, dându-le culoare și strălucire, oferindu-le măreție și existență perenă.
Despre cum a reușit un instrument de proveniență italiană să se adapteze atât de bine nevoilor tehnice și de expresie ale melosului românesc, vom analiza în cele ce urmează.
Istoric
În perioada modernă a secolului al XVIII-lea, când vioara își face simțită prezența, se confirmă existența unei puternice influențe culturale turcești în Moldova și Muntenia, unde se cânta frecvent la instrumente muzicale de proveniență asiatică. Dintre toate câte existau, cel mai utilizat era “kemalul”, mulți instrumentiști autohtoni știind foarte bine să cânte la acest instrument.
“Așa s-a întâmplat în trecut. Instrumentele vechi au fost părăsite și înlocuite cu altele mai noi. Scripturile și cronicile din veacurile al XV-lea, al XVII-lea și al XVII-lea, ca și diferite scrieri din veacul al XVIII-lea, pomenesc numele multor instrumente muzicale: alăute și lăute, buciume, canoane, cobuze, cetere, chimvale și țimbale, cinghii, cimpoaie, fluiere, giamparale, nagarale sau tumbelechiuri, naiuri, psaltiri, surle, tâmpene, tambure, trâmbițe, vioare, muscaluri și alte „organe”, adică alte instrumente” (T. Alexandru p. 203).
În Transilvania, instrumentele cu coarde nu sunt încă foarte prezente la acea vreme. Aici sunt confirmate câteva instrumente populare, precum: cimpoiu (cimpoile), „fluer”-ul, buciumul (tulnic în Turda si Bihor), trâmbița (în Maramureș și Satu-Mare), drâmba, doba (Bihor) și abia mai târziu este consemnată vioara, dar nu neapărat ca instrument foarte răspândit.
În Rumanian Folk Music, vol. I “Melodii de joc din Bihor”, culese în perioada 1909-1914, am constatat statistic faptul că doar jumătate din piesele scrise în colecție sunt interpretate la instrumentul violino, cum este el numit de către culegătorul de folclor, Béla Bartók.
Adaptare
Vioara folosită de instrumentiștii români ai satelor este complet identică cu vioara europeană, scrie același Bartók, în prefața celebrei sale lucrări. Acordate diferit, în cele mai multe cazuri, ele nu prezintă alte diferențe. (Bartók, Preface, p. 15 - The violin used by Rumanian village players is completely identical with the European violin. Its tuning, in most cases, does not show any difference).
Încă de la pătrunderea ei pe teritoriile noastre, în secolul XVIII, țăranii au evitat să pomenească vioara cu numele ei de naștere. Pentru purtatele, învârtitele, horele și sârbele românești au găsit mai potrivit s-o numească ceteră, tieceră, laută, hidede, etc. În literatura populară apare foarte frecvent cu numele de “ceteră”, cu predilecție în literatura scrisă: poezii populare, strigături și versuri de cântece:
„Ceteră, lemnuț de dor
Tu le cânți oamenilor
Tu le cânți de dor și jale
Să uite de supărare”
Despre “ceteră”, instrumentul propriu-zis de la care provine denumirea viorii populare se presupune că era un instrument de coarde (cetera cu zece strune), cum o numește Psaltirea în versuri de la 1675 a lui Dosoftei, de tip cobză sau o varietate a acesteia. Termenul a fost păstrat în vocabularul popular până în zilele noastre, numind, în cea mai mare parte a Transilvaniei, vioara.
La începuturi, vioara din muzica populară nu avea un repertoriu propriu. Ea cânta, de cele mai multe ori, imitând alte instrumente muzicale cunoscute în acele timpuri. “Utilizarea coardelor duble în anumite piese cu părți acompaniate este foarte importantă și frecvent întâlnită în bucăți instrumentale ce imită muzica cimpoiului, coarda liberă inferioară cântată lung, înlocuind duroiul (Bartók, Preface, p. 17 - The use of open strings as an accompanyng part is most important and frequent in pieces imitating bagpipe music, the long-drawn lower open string substituting for the drone).
Imitarea unor instrumente mai vechi, face necesară adaptarea la noile nevoi care cer schimbarea acordajului, deoarece anumite piese muzicale nu puteau fi executate cu acordajul în cvinte perfecte al coardelor viorii, mi-la-re-sol. Astfel, acordajul era modificat, de cele mai multe ori prin pura fantezie a instrumentistului. Astfel de schimbări în acordaj, numite “scordaturi”, vor fi întâlnite la începutul secolului XX în scrierile culegătorilor vremii, cu nenumărate exemple de forme atipice.
Formă și conținut
Dacă astăzi instrumentele sunt aceleași prin nivelarea acordajelor și mai ales prin formele fizice contopite până la identificare, ele diferă în continuare foarte mult sub aspectul repertoriilor abordate și tehnicilor de mânuire utilizate.
În cazul “clasic”, multe repertorii cântate vor face parte din patrimoniul național și universal recunoscut public, cu prestigiu, clasă și stil. În cel popular, repertoriile, foarte variate, vor avea doar recunoaștere locală și cel mult zonală. În acest context se va prezenta obligatoriu faptul că interpretarea depinde în mare măsură de mijloacele de expresie ale muzicantului.
Întocmai ca și repertoriile, tehnicile instrumentale caracteristice celor două ipostaze au fost acumulate și ele, diferit:
- în cazul “clasic” prin exerciții concepute de mari autori din istoria muzicii, foarte buni cunoscători ai viorii și ai posibilităților tehnice maxime de exploatare, profesori-pedagogi, ce au predat sau predau vioara după caiete de studii sau partituri tipărite și
- în practica populară prin imitație, formă de învățare exclusiv pe cale informală (orală), bazată pe reproducerea instinctuală a deprinderilor de aplicatură de la “profesorul” care a învățat cândva la fel.
Cele două forme de abordare dezbătute în acest studiu diferă destul de mult între ele și se manifestă prin mai multe aspecte distincte, dintre care cele mai vizibile sunt: pozițiile de prindere ale instrumentului, reducerea la o poziție - cel mult două-trei, ale mâinii stângi pe gâtul viorii, maniera de folosire a arcușului și a trăsăturilor - multe și variate în cazul stilului elevat - și într-o combinație de abia unul-două (detaché și legato), în cel popular. Muzica cultă folosește toate tonalitățile, inclusiv cele cu 7 alterații, iar cea populară doar câteva scări sau moduri de până la 3-4 alterații suitoare, tonalități care utilizează în general coardele libere. Cântatul frecvent pe coarde libere este un procedeu foarte utilizat întrucât este la îndemâna tuturor şi simplifică execuţia melodiilor.
Printre tehnicile empirice de tehnică instrumentală, vom mai identifica: poziția cu vioara sprijinită în piept, susţinerea viorii în mâna stângă cu podul palmei sprijinit de gâtul instrumentului, sprijinirea gâtului viorii în curbura anatomică dintre degetul mare şi arătătorul mâinii stângi, cântatul la vârful arcușului, priza arcușului cu 2,3 și cel mult patru degete, etc.
Datorită acestor aspecte, constatăm că multe dintre tehnicile folosite în interpretarea populară constituie doar o reducție substanțială a tehnicilor viorii clasice.
Instrumentiști
Pentru cunoașterea aprofundată a tehnicilor instrumentului și formarea formarea unui instrumentist sunt necesare mai multe etape de pregătire, care ajung să însumeze aproximativ 7-8 ani pentru un instrumentist popular și nu mai puțin de 14-15 ani pentru unul de muzică clasică. Meseria se învață greu și poate, de aceea, instrumentiștii sunt atât de, și din ce în ce mai rari.
Iniţierea în cultura orală se practică după “ureche", o metodă relativ limitată, care are pragul superior la un nivel nu foarte înalt. Un instrumentist, mai ales în acest caz, trebuie să aibă în acest caz un auz muzical deosebit, o intuiţie ieşită din tipare şi o memorie excepţională. Mai mult, el trebuie să-şi îmbogăţească mereu mijloacele de expresie artistică, în interesul reproducerii cu cât mai multă exactitate a melodiilor populare. De multe ori muzicantul foloseşte forme şi tehnici inventate doar de el, pentru a interpreta linia melodică din cadrul discursului muzical; fenomenul are un caracter individual iar procesul de creaţie muzicală este întotdeauna deosebit de original pe timpul performării.
Contactul lăutarilor autohtoni cu muzica occidentală va influența puternic modul acestora de a interpreta muzica. Pentru instrumentistul de la țară, muzica este expresia directă a unui sentiment. În schimb, pentru lăutarul de la oraș, a cărui țintă a fost mereu cucerirea continuă a auditoriului, concepția interpretativă își schimbă obiectivele, rezultând de aici un puternic caracter de virtuozitate.
Printre formele de execuție populară vom mai întâlni câteva deosebit de originale, ca de exemplu pe acelea de interpretare cu instrumentul pe genunchi, la gleznă, pe după cap, etc. Aceste tipuri “originale” de execuţie s-ar putea oarecum explica prin moştenirea unor obiceiuri vechi, de la artiştii ambulanţi ai bâlciurilor şi târgurilor ocazionale de odinioară.
Arhive digitale media
Muzica tradițională, atractivă prin simplitatea, expresivitatea și cumințenia ei, izvorâtă din inima și sufletul artistului-țăran a fost întotdeauna considerată o muzică aparte. Mostre de reală frumusețe sonoră înregistrate de-a lungul timpului pot fi găsite la Institutul Arhiva de Folclor a Academiei Române – filiala Cluj-Napoca, în Arhiva Academiei de Muzică “Gh. Dima” și mai recente în Arhiva Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj. Printre multele înregistrări ce se află aici, cele făcute cu “cetera” din Transilvania sunt în număr destul de mare. Ceterași și formații renumite din arealul amintit, dar cu predilecție din cel clujean, se vor regăsi pe benzi de magnetofon și compact-discuri ce cuprind repertorii vechi de jocuri populare și muzică de ascultat. “Cetera” este mereu prezentă ca lieder al grupurilor de trio transilvan din Mociu, Frata, Soporu de Câmpie, Viișoara, Moldovenești, Vâlcele, Feleacu, Cojocna, Mintiul Gherlei, Cornești, Valea Ungurașului și Gherla și constituie dovada cea mai elocventă a înrădăcinării puternice a viorii în organologia și folclorul muzical instrumental românesc.
Înregistrările audio adunate din împrejurimile Clujului și din Transilvania se constituie în reale file de istorie culturală, constituind un bogat patrimoniu imaterial național, gestionat cu profesionalism de prestigioasele instituții de cultură amintite.
Argumenta in aeternum
Vioara a predestinat, încă de la apariție, începuturile unei noi culturi. A intrat relativ repede în viața muzicală a popoarelor europene și apoi ale lumii întregi, servind mai mult decât s-ar fi putut crede, culturilor mondiale.
O întreagă literatură îi este dedicată și o mulțime de instrumentiști au ajuns să-i cunoască cele mai înalte taine, perfecționându-și tehnicile până la limitele cele mai greu de atins. Vioara a devenit între timp instrumentul desăvârșit, parte din viața noastră culturală, pe bună dreptate vrednică de onorantul titlu de “regină” a tuturor instrumentelor.
Răspândirea crescândă a viorii în țara noastră a avut drept urmare apariția primilor constructori de astfel de instrumente. Dacă la viorile românești nu se poate vorbi despre caracteristici distinctive care să le deosebească de originalele italiene, germane, franțuzești sau austriece, există totuși o trăsătură comună care le definește: materialul de construcție excelent. Lemnul de rezonanță din Munții Carpați este unul dintre cele mai bune din lume. Drept urmare, instrumentele construite la noi au o sonoritate surprinzător de bună, bineînțeles, cu aportul experienței lutierilor care au ridicat această meserie la un nivel tehnic, recunoscut internațional.
Bibliografie
Alexandru, Tiberiu
Instrumentele muzicale ale poporului român, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956
Alexandru, Tiberiu
Vioara, ca instrument popular, Revista de folclor nr. 3/1957
Bartók, Béla
Rumanian Folk Music, vol I – Instrumental melodies, Haga,1967
Observări despre muzica populară românească, Convorbiri literare 1914 nr. 7-8, București, p. 703-708
Însemnări asupra cântecului popular, ESLA București, FA 1956
Cîmpeanu, Mircea
Pe urmele lui Béla Bartók, Editura Tradiții clujene, Centrul de Cultură Tradițională Cluj, 2008
Costin, Maximilian
Vioara în evoluția muzicei, București, 1928
Hegyesi, Zoltán
Vioara și constructorii ei, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RPR, 1962
Nicola, R. Ioan Constructorii amatori de instrumente muzicale din Transilvania, Anuarul muzical etnografic, Cluj, 1959-1961
Sârbu, Ion
Vioara și maeștrii ei, de la origini până astăzi, Ed. InfoTeam, București, 2000
Bianu, Ion
Psaltirea în versuri de la 1675 a lui Dosoftei, Bucur |
| |
|
|
 |
|
