|
|
|
ANIVERSARE.
În arşiţa verii anului 2016 am poposit în comuna Borşa, jud. Cluj pentru a-l vizita şi sta de vorbă cu prietenul nostru, Alexandru Tămaş, un mare iubitor de muzică, jocuri şi obiceiuri tradiţionale româneşti, retras din tumultul oraşului în satul în care a copilărit, a învăţat şi deprins ce înseamnă viaţa şi greutăţile ei, încă de la începuturi.
La aniversarea celor 70 de ani de viaţă pe care i-a împlinit de curând, Sandu Tămaş este plin de vigoare şi putere, munceşte continuu pe lângă frumoasa casă ce şi-a construit-o în Borşa, implicându-se activ în viaţa comunităţii şi a semenilor săi, preţuind viaţa şi arta populară, aşa cum trebuie să o facă fiecare roman născut, crescut şi trăit pe aceste meleaguri pline de istorie, legendă şi tradiţie.
“M-am născut într-o familie cu 10 fraţi, eu fiind mezinul familiei. Dintre toti, astăzi mai trăim patru, ceilalţi fiind plecaţi în lumea celor drepţi, unii dintre ei mult prea devreme. Şcoala primară am făcut-o aici, la Borşa, 7 clase. Vara, îngrijeam mieii şi gâştele, pe care le ţineam în gospodărie, dar şi săpam la mălai, ca să-mi ajut familia la lucru. Trăind mai mereu în mijlocul naturii am fost fascinat de cântecul păsărilor, de trilurile lor, care mai târziu s-au transformat în dragoste pentru folclorul românesc.
Primii muzicanţi pe care i-am ascultat au fost din satul Dăbâca, cu Bindici ceteraş, un contraş, un contrabas şi un acordeon, care au cântat la noi în şură la nunta unui frate de-al meu, ofiţer. Am dezvoltat o dragoste aparte pentru acordeon şi la insistenţele mele, în 1962 am avut primul meu instrument. Am făcut Şcoala Populară de Artă unde am primit numele de „ţărănuş”, datorită originii mele şi probabil, a neştiinţei de care am dat dovadă la început, fiindcă nu am ştiut nic măcar cum se ţine acordeonul. Primul meu cântec, “Izvoraş cu apă rece” mi-a adus şi succesul, premiul primit fiind o valijoară pentru pupitre muzicale. Nu m-am gândit niciodată că acel început va fi punctul de plecare într-o carieră artistică ce mă va purta peste mări şi ţări, să ajung să cunosc toate continentele lumii.
Am început la Palatul Culturii din Cluj să frecventez orchestra condusă de Luca Moldovan şi să cânt în paralel la Orchestra Grupului Şcolar de Construcţii, unde cânta Petrea din Sărădiş, pe care îmi pare rău că nu l-am înregistrat niciodată. Cânta extraordinar acest om şi cred că mi-a insuflat şi mie o bună bucată din pasiunea sa. M-am calificat între timp în meseria de electrician poduri rulante şi am făcut armata la Bucureşti la Garda de Onoare. Am revenit la Cluj şi am înfiinţat Ansamblul ITUC cu ajutorul lui Bâlc Dorel, un om mare pentru mine, angajându-mă la aceeaşi intreprindere pe postul de impiegat de mişcare. Am stat la acest loc de muncă, între timp ajungând să conduc secţia de taximetre, până în 1993, când secţia s-a desfiinţat. Am avut în subordine 400 de şoferi, m-am obişnuit cu ei şi ne-am înţeles bine.
Aici am cântat cu toţi lăutarii din Cluj: Stângaciu din Mănăştur, Venuţ, Petrea, Şutu din Aşchileu, cu feciorii Virgil şi Elecuţ, etc. Am făcut orchestra “Someşana”, cu soliştii Livia Băican, Nicolae Bondoi, Liviu Becichi, Ana Sântejudean, şi alţi tineri. Rampa noastră de lansare a fost Radio Cluj şi regretatul redactorul Dumitru Vârtic, cu care am făcut o mulţime de înregistrări. Am colaborat cu Mia Dan, Ion Sotelecan, Valeria Peter Predescu, Mircea Dumitriu, cu care am înregistrat şi dat foarte multe spectacole, până în anul 1973.
În acea perioadă, la Intreprinderea “16 februarie” din Cluj existau nişte dansatori foarte buni, care nu aveau orchestră. Erau acolo fraţii Toader şi împreună cu ei şi cu Dolean Liviu şi Oltean Aurel, Orchestra “Someşana” şi Ansamblul “Ciobănaşul”, am format Ansamblul folcloric “Transilvania”, cu care am făcut adevărate turnee artistice, cântând pe o mulţime de scene. Era o viaţă atuncea, dădeam spectacole prin ţară, mergeam şi trei săptămâni odată, cu 2 autobuze puse la dispoziţie. Ne luptam în acea vreme să batem “Junii Sibiului”, care au fost întotdeauna foarte puternici. Era frumos, atât pe şantiere, la Tarniţa, cât şi în Elveţia sau Franţa, unde am condus ansamblul cum am ştiut eu mai bine. Am adus oameni tineri la orchestră, Maria Mureşan, Ioan Moloca, Alexiu Ţurcă, Gavril Maier, şi alţii. Am deschis seria turneelor în străinătate, am umblat prin Franţa, Italia, dar şi în ţară, la Bucureşti, pe stadion cu ocazia marilor aniversări, cât şi la “Universiada” şi la “Cântarea României”.
Am revenit să lucrăm la IJTL în 1975, recrutând dansatori de la Electrometal, respectând o disciplină de fier pe care am impus-o ca literă de lege. La ora exactă fixată pentru repetiţie, orchestra dădea “ritornella” la dansuri. După principiile dobândite în armată, unde am înţeles că dacă vrei să faci ceva trebuie să munceşti, am început să facem la fel şi în viaţa artistică. La mine nu existau întârzieri sau lipsuri de la program decât pe motive foarte bine întemeiate. “Năsosul” de la Cluj, cum îmi zicea Gheorghe Olevas, şeful de la sindicate, era cunoscut şi apreciat peste tot în ţară: aveam 25 de oameni în orchestră şi 18 perechi de dansatori!
Au urmat multe spectacole şi în 1977 prima ediţie a “Cântării României”, unde am luat premiul I, “bătând” ansambluri renumite din România, precum cele de la Sibiu, Oradea, Cluj, ce mai, toată ţara! Am avut succese deosebite, dar nu fără muncă! În decursul timpului şi alte generaţii de tineri au venit să întărească rândurile ansamblului, şi îi voi aminti pe Aurel Tămaş, fraţii Burcă, Liviu Bugnaru, Dumitru Tămăşan, Mihai Mariş, Alexandru Botiş, Simion Badea, şi alţii. Eu lucram cu orchestra, dar luam şi “bota” la dansatorii care nu înţelegeau că vrem să lucrăm serios. În sângele meu curge folclor, nici nu ştiu ce m-aş fi făcut fără folclor!
Am făcut spectacole mari, cu Ioan Bocşa, Drăgan Munteanu, împreună cu impresarul Traian Cornea, Dumnezeu să-i dea sănătate, la Bistriţa, Tg. Mureş, Baia Mare, Oradea, Timişoara, Bacău, Iaşi, în săli de sport pline, unde oamenii au aplaudat Ansamblul folcloric “Rapsodia Someşană” din Cluj. Ca de fapt, şi în SUA, în turneul din 1993, unde orchestra, împreună cu 6 perechi de dansatori au încântat publicul american.
... în cei 33 de ani în care am slujit arta populară românească am trăit fericirea de a promova valorile folclorice perene, în ţară şi în străinătate. Am fost onorat, totodată, de colaborarea cu străluciţi solişti vocali şi instrumentişti. Dar satisfacţiile şi bucuriile ce mă însoţesc permanent constau în sentimentul unui datorii împlinite: aceea de a forma oameni de calitate. Suntem mulţumiţi şi chiar mândri de realizările noastre, căci cu prilejul turneelor din ţară şi din străinătate am purtat cu noi, spre bucuria şi plăcerea spectatorilor, murmurul apelor limpezi, răcoarea pădurilor noastre de brazi şi stejari, roadele livezilor şi viilor, florile frumos mirositoare ale primăverii şi cântecul privighetorilor şi ciocârliilor. Dăruindu-ne folclorului, am învăţat cum bate inima neamului nostru, am înţeles că viaţa înseamnă muncă şi dăruire totală, dar şi ce este mai măreţşi mai curat în sufletul nostru de Român! (De dor, de drag şi de voie bună, volum aniversar “Rapsodia Someşană la 60 ani”, autor Laurenţiu Hodorog, 2006).
După multe activităţi artistice, turnee, spectacole, concursuri, desfăşurate de-a lungul anilor, în 2015 ansamblul s-a destrămat. Ţin să subliniez şi acum, după ce a trecut ceva timp de la această întâmplare, şi acest lucru îl afirm cu toată convingerea că ar fi bine ca ansamblul să se reîntregească, să trecem peste toate problemele care zicem noi că există, şi să muncim din nou împreună, pentru a redeveni o forţă în lumea folclorului românesc!”
Va veni o zi când, probabi, acest lucru se va întâmpla. Îi dorim lui Alexandru Tămaş ca acum, la aniversare, să i se împlinească dorinţele. Îi urăm să-i dea bunul Părinte Ceresc, sănătate, înţelepciune şi putere de muncă, fiindcă în viitoarele proiecte pe care le are, Alexandru Tămaş încă mai are multe de spus. La multi ani, maestre!
Dr. Mircea Cîmpeanu
Foto: Ioan Bruchental |
| |
|
|
 |
|
