.
Cât de dificil pot fi întâlniţi, laolaltă, într-o zi lucrătoare Eli Rus, Cornelia şi Ovidiu Guleş, membri ai Asociaţiei Meşterilor Populari din Cluj... Cornelia Guleş - ocupată cu meseria de inginer chimist, cu hobby-ul său, cusutul – dar şi cu munca din gospodărie, ca soţie de artist plastic şi mamă a unui student la Universitatea de Artă şi Design; Ovidiu, soţul Corneliei - absorbit în majoritatea timpului de munca din atelier şi de alergătura între un târg sau altul ori de contractarea diverselor comenzi; şi – nu în ultimul rând - Eli Rus, mama Corneliei, un meşter cunoscut pentru decorarea ouălor într-o manieră unică pentru zona Transilvaniei.
Ovidiu Guleş: “Continui tradiţia meşterilor populari şi a lui Brâncuşi”
După un telefon dat cu o zi înainte reuşesc să mă întâlnesc cu artistul popular şi, în acelaşi timp, creator de artă modernă, Ovidiu Guleş. Ne aflăm chiar în dreptul atelierului său de pe Calea Floreşti nr. 77 din Cluj-Napoca. Artistul, arădean la origine - însă stabilit la Cluj din copilărie, unde şi-a absolvit şcolile - coboară, năvalnic, din arhaica lui Dacie papuc şi-şi cere scuze pentru mica întârziere: a fost nevoit să rezolve nişte treburi la un mare mall din oraş, unde e-n desfăşurare un târg de produse. Şi-a deschis acolo un stand, împreună cu soţia şi soacra lui, Eli Rus şi toţi trei expun piese din creaţia lor: Ovidiu - mici piese ceramice, Cornelia – cusături tradiţionale iar mama-soacră – ouă decorate cu şiraguri de mărgele. Urcăm în atelierul aflat la etajul şapte al blocului. În încăpere, peste tot, observ lucrări în lemn şi piatră, de diverse mărimi – artistul fiind şi un cunoscut sculptor, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, cu numeroase expoziţii şi realizări la activ – dar şi tablouri ale fiului său, student în anul II la Universitatea de Artă şi Design din Cluj. Sculptorul îmi oferă un dicţionar al artei moderne româneşti, în care figurează şi el, ca să mă edific asupra manierei sale de lucru şi locului pe care-l ocupă între artiştii noştri contemporani. Citesc doar opinii favorabile despre creaţia sa. Îl elogiază, de asemenea - în alte câteva articole apărute prin reviste culturale, pe care Guleş mi le pune, cu amabilitate, la dispoziţie - criticii Negoiţă Lăptoiu, Alexandra Rus, jurnalistul Demostene Şofron sau poetul Ion Cristofor. Majoritatea remarcă aproximativ aceleaşi caracteristici ale artei lui, subliniate de către Ion Cristofor, într-un articol dedicat lui: “… nu numai stăpânirea desăvârşită a meşteşugului, ci mai ales forţa de a sugera pe spaţii mici, un microcosmos dominat de legile armoniei…” Şi, într-adevăr, observ pe două planşee, aşezate direct pe podea, mai multe sculpuri de mici dimensiuni, reprezentând peşti stilizaţi şi cruciuliţe, pregătite să intre, în orice clipă, în cuptor. Artistul, un om caracterizat mai degrabă prin tăceri profunde, dublate însă de o putere de lucru şi o hiperactivitate ieşite din comun, rupe în sfârşit tăcerea, lămurindu-mă asupra temelor principale ale creaţiei sale: “În afară de tema inorogului, animalul legendar (alter ego al Fiului Domnului, atât de încercat), care prin cornul său face uniunea dintre Cristos şi Dumnezeu, tema peştelui e, de asemenea, des întâlnită în creaţia mea. Am moştenit-o de la marii meşteri populari şi de la Brâncuşi, fiind încifrată, de cele mai multe ori, în lemn şi piatră. De asemenea, prin peştii lucraţi din alabastru, aragonite sau metal, pe care-i montez în gardurile de piatră, încerc să redescopăr noi şi noi elemente de exprimare, de modalităţi de lucru asupra materialului.” Referindu-se la materialele sale predilecte de lucru, piatra sau lemnul, aflate în stare naturală, Ovidiu Guleş mărturiseşte: “ Ele îţi spun, din prima clipă, cum trebuie lucrate – iar tu, ca artist, trebuie să pui în vedere calităţile acestora. Eu, din prima clipă când le văd ştiu care va fi viaţa lor ulterioară...” De asemenea, aducând vorba despre arta populară pe care o creează, arată că s-a apropiat de ea, începând cu studiul lespezilor vechi de piatră, care aveau înglobate elementul crucii şi alte simboluri religioase. “Oricum, am cunoscut şi câţiva bătrâni cioplitori în piatră, ţărani, astfel că mi-am putut perfecţiona meşteşugul, nemaivorbind de faptul că piatra lucrărilor mele este de Viştea, un material ideal pentru sculptură– din care s-a construit, de altfel şi Casa Poporului de la Bucureşti.” Se uită la ceas, uşor derutat. Ne aşteaptă deja Eli Rus, soacra acestuia, în apartamentul ei din centrul municipiului, Cornelia urmând să sosească şi ea în scurt timp. Ne pregătim să pornim ca să le întâlnim pe cele două artiste populare. În timp ce-şi pregăteşte cheile celor două uşi de la intrare, montate în paralel – moştenire de la tatăl lui Ovidiu, care asemeni fiului, prin tot ce făcea dovedea că este un om temeinic şi prevăzător - artistul adaugă, solemn, continuându-şi o idee neterminată: “Dar, cel mai important lucru este că numai prin credinţă, cu judecată sinceră şi liberă se poate ajunge la finalizarea unor lucrări de calitate iar lucrul sistematic mă ajută să ajung la linia de plutire, din punct de vedere material - şi să fac faţă şi invitaţiilor la diversele târguri naţionale şi internaţionale….“ În lift, omul îmi mărturiseşte că printre premiile importante câştigate de-a lungul anilor, deţine şi “Dalta de aur”, obţinut la Balaton, în Ungaria, în anul 2010, cu o lucrare având la bază tocmai câteva din elementele de bază ale artei tradiţionale româneşti.
Cornelia Guleş: “Cei care cumpără sunt mai mult străinii… “
Ajungem, în scurt timp, la apartamentul de bloc, situat vis a vis de Primăria municipiului, al familiei Rus. Aflăm că şi Cornelia e pe drum spre noi, după ce s-a învoit pentru o oră-două de la serviciu. La 76 de ani, vârsta pe care o are doamna Eli, aceasta pare o femeie de o vioiciune fizică şi spirituală remarcabile. E îmbrăcată într-un costum popular românesc, cu o iie având modele albastre, de o rară frumuseţe. Observându-mi uimirea, gazda îmi mărturiseşte că iia respectivă e o moştenire de familie, veche de peste un secol. Mă invită să iau loc la masa din sufragerie, după care se aşează, la rândul său. Apoi mă uimeşte din nou spunându-mi că părinţii săi au fost etnici maghiari, originari din zona Macăului (n.n. - localitate situată între Gîrbău şi Aghireş) iar soţul este român get-beget, de religie greco-catolică. Îl întreb pe Ovidiu, care asistă la dialog, cum de a fost posibilă o atât de interesantă simbioză, petrecută între el şi familia soţiei. “Eu provin dintr-un univers arhaic ortodox, ce se îmbină foarte bine cu cel catolic al mamei-soacre şi al soţiei, ” îmi răspunde acesta, zâmbind cu seninătate. “Pe Ovidiu l-am primit între noi pentru că a fost opţiunea lui Neli – şi nu regretăm nici un moment acest lucru, pentru că el reprezintă pentru noi un mare ajutor, fiind extrem de săritor,“ vine şi replica mamei-soacre. Între timp apare în cadrul uşii Cornelia. Aflu de la doamna Eli că, pe lândă Cornelia, mai are o fată, Cristina – pictoriţă şi sculptoriţă, stabilită la rândul său de câţiva ani, în Franţa. Îmi mut tirul întrebărilor pe nou-venită. Aceasta îmi mărturiseşte, din start, că a învăţat arta cusutului şi tricotatului încă în copilărie, urmând exemplul mamei sale: “Aceasta avea întotdeauna un ac de cusut sau de croşetat în mână. Şi chiar râde, uneori, de mine pentru că am învăţat să tricotez, uitându-mă la ea în oglindă, în timp ce muncea. Asta pentru că nu m-a prea încurajat: îmi tot spunea că ajunge în casă o persoană care să-şi irosească timpul cu tricotatul. Însă pe de altă parte, dacă a văzut că mă încăpăţânez să mă ocup de acest lucru, întotdeauna mi-a arătat cum să fac şi ce să fac.“ Adaugă apoi că, o dată cu trecerea timpului, şi-a perfecţionat îndemânarea la şcoală, la cursurile de gospodărie, unde a învăţat să confecţioneze feţe de masă sau şerveţele, iar mai târziu şi goblenuri. De arta populară s-a apropiat în special după anul 2005, când mama ei, împreună cu doamna Viorica Ciobanu şi alţi câţiva oameni entuziaşi, îndrăgostiţi de folclor, au înfiinţat Asociaţia Meşterilor Populari din Cluj: “Atunci am învăţat să înşir mărgelele şi mi-am reamintit cusutul în <<cruciuliţe>>, alături de alte două vechi membre ale asociaţiei: Vetruia Suciu şi Elena Dârjan.“ Intervine în discuţie şi stăpâna casei, doamna Eli: “Aici trebuie s-o pomenesc pe doamna Ciobanu, actuala preşedintă, care se ocupă, zi şi noapte de năcazurile noastre, cu o energie pe care i-o admir - şi nu am idee cum reuşeşte să şi-o păstreze mereu proaspătă…“ Povesteşte, în continuare Cornelia: “Pe baza cunoştinţelor mele de artă populară tradiţională, la Crăciunul trecut am conceput un obiect care ar putea isca anumite controverse, dar pe care eu îl consider o îmbinare între cusutul femeii şi arta bărbătească a olăritului. Am reprodus după nişte modele datând din 1936, pe semne de carte, respectivele cusături, iar la capătul lor am legat câte o ulcea minusculă, din ceramică de Corund. Aşa m-am gândit eu să fac – iar rezultatul a constat într-un mare succes la public, mă refer în special la cel avizat. “ Brusc, chipul său se înnegurează, semn că are o nemulţumire care o frământă: “Cea mai mare durere a mea de astăzi este aceea că atunci când sunt organizate târguri, cei care cumpără produsele noastre sunt mai mult străinii sau românii plecaţi demult din ţară. Ai noştri doar se uită şi cumpără numai atunci când copiii lor au serbare la şcoală – sau ceva de genul acesta. Ce treabă-i asta? Ne plângem cu toţii că globalizarea ne mănâncă, dar nimeni nu încearcă să păstreze măcar o faţă de masă de la bunici, sau un şerveţel. Am trăit momente când diverşi oameni mi-au adus feţe de masă vechi, adunate ca zestre, în timp, şi m-au întrebat dacă nu mă interesează să le cumpăr. Nu-i înţeleg deloc. Eu, de-aş avea ceva asemănător de la bunicii mei – de care, din păcate, n-am avut parte – l-aş păstra cu sfinţenie...“ Apoi cade într-o tăcere adâncă, semn că nu ar mai avea prea multe de spus…
Eli Rus: “ În cele trei camere avem sase ateliere…“
Îmi continui dialogul cu mama ei, doamna Eli. Vorbind de debutul pasiunii sale, îmi mărturiseşte că a copilărit în satul Macău, locul de origine al tatălui, unde s-a îndrăgostit de înşiratul mărgelelor. “M-am ocupat de mărgele în copilărie – dar şi mai târziu, la serviciu, la Grădina Botanică din Cluj, unde am lucrat ca desenatoare şi mai târziu, la I.C.R.A.L., (n.n. – instituţie care se ocupa înainte de 1989 cu spaţiile locative) pe post tehnician-constructor”, începe aceasta… Pe masa ei, printre diverse unelte, tronează câteva ouă acoperite cu diverse împletituri lucrate din mărgele. La o primă vedere acestea par identice cu celebrele creaţii ale femeilor din Viştea, localitate învecinată Macăului. Dar gazda mea ţine să-mi arate diferenţa dintre cele două tehnici de lucru. Decretează aceasta: “Mie, la viaţa mea mi-au plăcut mai mult modelele româneşti decât cele ungureşti, de la Viştea - şi de aceea m-am orientat spre mărgelele lipite pe ouă din lemn, după metoda meşteşugarilor din Rădăuţi. Am şi fost acolo, în mod special ca să le învăţ tehnica. Văzusem ouăle moldoveneşti la o nepoată de-a mea şi m-am gândit că exact asta mi-ar place să fac şi eu. Dacă la maghiarii din zona mea sunt caracteristice mărgelele ţesute peste ouă adevărate, eu îmi lipesc ţesăturile înglobate în mărgele, direct pe lemn, cu ceară de albine. Aici, în Transilvania, această artă a înşirării mărgelelor conţine caracteristicile etniilor maghiară, română şi săsească, iar arta mea se vrea a fi o combinaţie între ele. Oricum, cu ouă împodobite după metoda practicată la Viştea „ne îmbogăţim” permanent, fiindcă în fiecare zi apare un nou practicant al ei - pe când metoda de la Rădăuţi, în afară de mine, are foarte puţini adepţi, fiind extrem de dificilă şi de migăloasă...” Remarc în ochii femeii multă siguranţă şi mândrie pentru toate acţiunile sale. Îşi face apariţia, aducându-mi o cafea domnul Cornel, soţul doamnei Eli. Mi-l prezintă: “E bărbatul cu care sunt căsătorită de cincizecişicinci de ani, şi despre care nu pot să spun decât că este un meşter extraordinar în domeniul electronicii, al reparaţiilor de ceasuri – şi în multe, multe altele.“ Intru în vorbă cu domnia sa şi aflu că viaţa lui aduce mult cu cea a unui personaj de roman. Deşi a împlinit optzecişicinci de ani, s-a pensionat în urmă cu doar şapte ani, pentru că – bucurându-se de o vitalitate ieşită din comun - până la acea vârstă a fost “meşterul absolut” al utilajelor unei fabrici particulare de porţelanuri, desprinsă după revoluţie din fosta “Iris”. Are în spate o istorie fabuloasă: posesor al Ordinului Muncii clasa I, acordat personal de către Nicolae Ceauşescu şi al unor stagii de muncă în străinătate, prilej cu care i-a uimit pe străini prin creativitatea lui. Totuşi, are o nemulţumire, care-l frământă chiar şi în ziua de azi: din invidie – şi pentru că aparţinea cultului Greco-Catolic, de care n-a vrut în nici un chip să se lepede - a fost teribil de marginalizat, timp de mai bine de patruzeci de ani, de către superiorii săi de la fosta fabrică de porţelanuri “Iris”…
E limpede, aşadar, de ce doamna Eli e atât de mulţumită de viaţă. Are un bărbat genial, un ginere “de milioane” – şi, de asemenea, la Cluj şi în Franţa, două fiice vrednice. Adaugă aceasta, intuindu-mi parcă gândurile: “Unde mai pui că, din partea Corneliei am parte de un nepot foarte talentat, tot artist plastic, student la Academia de Artă din Cluj – iar din partea Cristinei, aflată în Franţa, doi nepoţi extraordinari: Marie, studentă în sociologie şi David, de 14 ani, elev de vârf, fascinat de informatică... Ce mai, n-am timp deloc să mă plictisesc, fiindcă în cele trei camere ale apartamentului noastru avem şase ateliere, în care nu există să nu lucreze cineva... ” |
