Coordonator proiect: Tiberiu Groza
Responsabil proiect: Mircea Cîmpeanu
Grafica: Nicolae Nerţan

Cluj-Napoca  2008

Consiliul Judeţean Cluj
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------


Prin bunăvoinţa conducerii Şcolii generale din comuna Palatca, în data de 8 aprilie 2008 ne găsim într-o modernă sală de clasă unde instalăm studioul mobil pentru a face înregistrări cu instrumentiştii din localitate. Printre pregătiri, iată ce aflăm de la Codoba Florin, Codoba Laurenţiu şi Moldovan Ştefan:
- Formaţia instrumentală din comuna Palatca are un nume?
- Această formaţie nu are un nume, aşa ni se spune: muzicanţii din Palatca.
- De când există formaţia dumneavoastră de muzică instrumentală tradiţională?
- Formaţia cu care cântăm acuma are vreo 20 de ani. Dar în Palatca se cântă de foarte multă vreme. Bunicu-meu, - spune Laurenţiu – era primaş bun. Apoi taică-meu, taică-său - al lui Florin -, şi mai târziu noi, care am învăţat din familie.
- Ce conţine repertoriul formaţiei din Palatca?
- Repertoriul nostru conţine jocuri româneşti, ungureşti şi ţâgăneşti.
- Câte feluri de jocuri româneşti cântaţi la Palatca?
- Mai demult, aşa cum era atunci, pă vremuri, începeam cu Joc românesc, aia vine mai rar, apoi o Bătută, Ficioreşte, Târnăveană. Cunoşteam oamenii şi unde meream, ştiam că la ăla îi place horea respectivă. Fiecare avea o melodie a lui. Dacă spunea: bade Naţi, ştii dumneata horea aia… Păi da, o ştiu! Apoi zâceam. Că fiecare avea horea lui.
- Aţi cântat mult pe la nunţi. În ce alte împrejurări mai cântaţi?
- Când mergeau băieţii în armată se zâcea, ficiorii jucau şi să distrau, apoi la clacă să zâcea, şi acolo fetele cântau după noi şi lucrau pe câmp.
- Cum se desfăşura pe vremuri o nuntă tradiţională la Palatca?
- Să mere cu mirele după nănaşi, poate erau doi nănaşi, apoi după mireasă, tăt pă drum, cu muzică. Să făcea şi „şurateu”, adică sâmbăta dinaintea nunţii, când tinerii jucau, apoi duminica îi duceam la biserică. Acolo, la biserică, până ţânea cununia, noi cântam afară. Că poate erau oameni care nu erau la nunta aia chemaţi şi vroiau să joace. Ţâneam jocu' până ce veneau din biserică. Aşa era obiceiul. După biserică să aşezau la masă şi noi cântam doine şi alte cântece, până mâncau. După aceea, cântam la joc.
- Cât de obositor era cântatul la nuntă?
- Era. Păntru că era musai să cântăm mult şi nu aveam nici staţii. Noi, muzicanţii, cântam aşa de tare că nu ne trăbuiau staţii. Aşa ne-am învăţat, că nu ne trăbuie nici acuma. Pentru asta, ne acordăm instrumentele mai sus cu o jumătate de ton, până la un ton. Ne acordăm mai sus şi sună!
-Dacă întindeţi mai mult coardele, nu se rup?
- Ba da, se poate întâmpla. Mai demult însă, braciştii foloseau coarde răsucite, de maţ, făcute de un om de pe-aicia ce făcea coarde foarte bune. Nu dădeau ele tonuri ca ieste pă care zâcem amu' da' nu să rupeau.
- Ce înseamnă muzica pentru fiecare dintre dumneavoastră?
- Ce oare? Cu asta o murit moşii şi strămoşii noştri şi noi o să facem la fel. Asta pântru noi îi o plăcere a inimii. Trăbuie să vie ceva şi din suflet, că altfel muzica nu mere!
Nu ne pare rău că toată viaţa ne-am ocupat cu muzica. O fost multe care nu le-am putut depăşi, da' astăzi nu avem părere de rău. Sâmbăta şi dumineca abia aşteptam să merem la zâs.
- Ce o să ne cântaţi pe CD-ul pe care o să-l imprimăm astăzi?
- Muzică tradiţională din zonă, de aici de la Palatca, tăte câte le ştim. O să vedeţi!

        MIRCEA CÎMPEANU