Coordonator proiect GROZA TIBERIU
Responsabil proiect CÎMPEANU MIRCEA
Procesare audio MUREŞAN VIRGIL
Grafică NERŢAN NICOLAE
- De cât timp cânţi la vioară, nene Gyula?
„Din ’59. Atunci cântam deja. Eram cu tata în formaţie, că tata o fost muzicant. Ajutoarele la muzică a tatei erau fraţii, care, după cum era muzica atunci, cântau la contră şi gordon. Cântam orice, pân’ tăte zonele, la tăt ce pica! Muzicanţii erau angajaţi pe vară, de la Paşti până la postul Crăciunului, în fiecare duminică. Cum ieşea popa de la biserică, pe la ora unu, oamenii din sat se adunau să joace după muzicanţii ce aveau angajament cu ei, pentru 25 sau 50 de lei, cum erau banii atunci. Le cântam tot ce ştiam noi, ca să fie tăţi mulţumiţi: şi jocuri de pă Someş, şi din Maramureş, şi din Sălaj, şi din Bistriţa, că noi stăm aici între toate zonele astea. Pe atunci locuiam în satul Rugăşeşti, însă după căsătorie m-am mutat în comuna Căşeiu. Cântam, de toate, nu era o problemă...
- Care sunt jocurile specifice la Căşeiu?
Jocurile din zonă, aicea, sun următoarele: Joc de-nceput de pe Valea Someşului, că noi suntem someşeni după cum s-ar spune, după care urmează Ceardaş, că noi am fost sub unguri mult, şi apoi Fecioresc sau Târnăveană, unde jucau numa’ bărbaţii. Aşa le zâcem noi, în termenul ăsta, iar apoi urma Bărbuncul. Venea apoi joc cu fată, unde cântam un pic mai iute, după care urma întotdeauna un pic de pauză. Cântam mult la cerere, după cum doreau oamenii care jucau în faţa muzicantului.
- Cum aţi învăţat să cântaţi la vioară?
Eu am moştenit de la bătrânul meu. Aveam 5 ani şi mă luam după tăţi aştia mai mari, că tăţi erau cu muzica. Atunci nu puteam cânta la vioară că era prea mare pentru mine şi am ţinut-o, aşa ca pe contrabas ca să cânt pe ea. Acuma pot cânta şi pe stânga, şi pe dreapta, fiindcă aşa m-am obişnuit de mic copil. Dar mai mult cânt pe stânga şi de aceea mi se spune, peste tot unde mă duc, „stângaciul”. M-am dus cu tata la început, apoi am pornit să umblu singur, cu fraţii mei. Eram trei fraţi, dintre care unul era şi el viorist, ca mine, da’ nu i-o plăcut: ba că i se dezacorda vioara, ba nu avea răbdare, şi o trecut la acordeon. Deşi la noi nu s-o cântat aşa, că s-o cântat cu braciul. Pă tri coarde.
- Dar dumneata, cum ai învăţat să cânţi la braci, nene Gusti?
Singur. Nime’ nu m-o-nvăţat. Furam braciul lui tata din cui, da’ nu prea putem că mă bătea. Era p-acolo şi o vioară veche, cu urme de degete săpate pe limbă şi o ţineam în piept şi cu gura îmi făceam tonul, călcând cu degetele pă urme şi aşa cum am învăţat să prind do-sol-fa şi celelalte, după urmele de pă grif. După ce am învăţat ceva, un frate mai mare chiar m-o bătut să merg cu el la cântat, că ştiam acompania aproape la fel de bine ca şi tata. Eram a VII-a la şcoală.
- Am înţeles bine că vă construiţi singur coardele ?
Mi-am făcut coarde de maţ, io le fac şi-acuma: maţul de oaie, după ce este golit de tot ce are înăuntru, se curăţă şi se unge cu mult usturoi, apoi se răsuceşte până când devine de grosimea de care ai nevoie. Se pune la uscat pe două cuie, foarte întins, că altfel nu iese bine şi se „strămuieşte” (desface, n.n.). Pe arcuş punem păr de cal şi-l ungem cu sacâz pe care-l topim, îl turnăm într-o cutie de lemn de soc crepat pe la mijloc şi la care punem ceva pe capete să nu curgă sacâzul afară. După ce se întăreşte, cu alea ne folosim.
- V-a ajutat meseria de muzicant în viaţă, d-le „primaş”?
Personal vă spun, dacă-mi îngăduiţi, că am trăit din asta. Ne-am câştigat existenţa, mai bine zâs. O meritat! Meream sâmbăta şi ne întorceam lunea de la cântat şi aveam cu ce trăi toată săptămâna. Erau posturile, ăsta de Paşti şi ăla de Crăciun, când cântam pe la clăci, la oamenii bogaţi. Aduceam grâu, aduceam carne de porc, “afumătură”, cum i se spune pe la noi, un cârnaţ, o coastă, ceva, şi ne duceam şi noi traiul.
- La nuntă primeaţi şi bani?
Primeam bani, şi luni dimineaţa când se termina nunta ne mai dădeau şi ceva horincă, o bere, ceva carne cum rămânea de la ospăţ şi ne făceau câte-un pachet. Mai înainte, se dădeau şi colaci, atâţia câţi muzicanţi erau, şi o găină vie. O fost de trăit, domnule!
- Cum era la nuntă pe vremuri?
Atuncea nu erau instrumente de suflat, nici amplificatoare şi nici solişti vocali. Muzicantul cânta din vioară toate melodiile de masă până la miezul nopţii şi în continuare, până dimineaţa, la nouă-zece. Toată noaptea cântam împreună la joc, muzicanţii mirelui şi ai miresei, cî până la cort, nunta se desfăşura cu două formaţii de muzicanţi. Ne-ntâlneam pe urmă tăţi acolo şi era balamuc!
- De ce vă place muzica?
No bine, doară dumneata ştii! Pentru că mi-o plăcut vioara de mic, că la 5-6 ani mă sculam noaptea din pat, şi cum avea tata viorile agăţate în cui, luam una de acolo şi scârţâiam. Şi mi-o intrat în sânge. Am probat-o de câteva ori şi nici astăzi nu mă pot lăsa de ea, vă rog să mă credeţi!
Cîmpeanu Mircea
