- Spune-ne ceva despre începuturi, Nonule...
 „Fac parte dintr-o familie foarte veche de muzicanţi. Pă bunicu' îl ştiu, pă străbunicu' nu l-am apucat. Cânta la contrabas iar tata la vioară. Tata Şandor a fost cel mai bun muzicant de pe Câmpie, aici în zona noastră, pe satele Ceanu-Mare, Frata, Iacobeni. A cântat toate melodiile învăţate de la muzicanţii mai vechi şi le-a reprodus foarte exact.
Văzând cât de frumos cântă, m-o atras şi pe mine, oarecumva. Pe la 6 ani, am luat o vioară de-a lui tata, am scăpat-o jos şi am stricat-o. Dumnealui i-o fost dragă vioara, dar mai drag i-am fost eu şi n-am păţit nimic. Dimpotrivă, a spus: No, acuma tu, trebuie să înveţi! Şi mi-o adus o vioară de pleu (tablă, n.n.) şi pe aia, cântam cu un singur deget până când, într-o zi, mi-a spus: «Ce vrei să faci? Dacă vrei să cânţi şi nu numa' să te joci, trebuie să pui toate degetele!». Pe urmă am început, am cântat cu echipa şcolii şi apoi la nunţi, împreună cu fratele meu, Şandorica, ce acuma este plecat în America, bineînţeles, pe lângă tatăl nostru care era foarte mândru de noi. Asta era o mare bucurie pentru el, să vadă că îi păstrăm în continuare muzica, jocurile tradiţionale, aşa cum erau ele din buni şi străbuni pe aceste locuri: Româneşte p-a lungu, Româneşte de-a preumblatu, Româneşte de-nvârtit, Româneşte de învârtit în ponturi cu fată, Târnăveana, Fecioreşte, Bărbunc, În două laturi şi Hărţagul. Prin unele locuri se joacă şi Turdeana, un fel de Cioarsă şi Poarca, un joc care cred eu că nu este de pe la noi. Am cântat şi cântăm în continuare şi Doine, pe la înmormântări şi la nunţi.
- Câteva cuvinte despre formaţia de trio transilvan de astăzi?
  Formaţia care cântă acum este de un an de zile împreună. Am fost plecat şi eu vreo doi ani în Spania dar m-am întors şila recomandarea unor specialişti care mă cunoşteau, m-am reapucat de muzică.
- De ce instrumentele voastre sunt oarecum diferite de cele clasice?
  La vioară, coardele pe care le folosim sunt din sârmă de la Câmpia Turzii. Cel puţin mi-ul şi la-ul, cele care cântă mai mult. Cântând neamplificaţi atâta vreme, nu puteam cânta  încet, cu coarde din magazin. Şi aşa am ajuns să punem sârme. Braciul are trei coarde făcute din maţe de oaie. Contrabasul, are şi el trei coarde dar mult mai groase. Instrumentiştii îşi prelucrează singuri aceste coarde, iar la contrabasist chiar nevastă-sa i le face. Am încercat şi alte coarde dar nu ne-a plăcut sunetul. Am revenit la cele fabricate acasă, fiindcă astea-s cele mai bune.
- Cum se desfăşura pe vremuri jocul în sat?
  Aici la noi în sat era odată o salcă mare, chiar în centru, la care oamenii se adunau în fiecare duminică, să joace după muzicanţi.  Şi făceam un joc bun de la care nimenea nu lipsea. Se-adunau feciorii şi mergeau după fete, cerându-le de la părinţi. Jocul ţinea până asfinţea soarele, când obligatoriu fata trebuia să fie din nou acasă. La joc se aduna întreg satul fiindcă până la urmă veneau şi părinţii băieţilor şi ai fetelor. Se adunau acolo şi-apoi jucau, iar cei mai buni dintre ei jucau în faţa „ţâganului”. Între jocuri stropeau cu apă din găleată, să nu se facă „colb”. Era joc pentru copii şi pentru bătrâni. Dar din perioada anilor'65-'70 nu mai este duminica joc în sat. Acuma nu mai este de nici un fel şi ne pare rău că se pierde tradiţia.
- Cum erau răsplătiţi muzicanţii după joc?
  Mai demult, muzicanţii erau „băgaţi” peste an să cânte. Fiecare sat avea muzică “băgată”, dar cei mai mulţi îl preferau pe tata. Nu putea însă să se angajeze pe un an întreg în mai multe locuri. Toamna, muzicanţii îşi primeau plata. De la fiecare casă, câte o litră de grâu şi un sac de cartofi sau mălai. Toate astea se adunau cu carul de prin sat, de la cei care erau “înscrişi” la jocul de dumineca. “Tizeşii” mergeau şi adunau de la oameni bucatele pentru muzicanti iar când i le duceau acestuia acasă erau primiţi şi întreţinuţi cu muzică până a doua zi dimineaţa. Aşa a fost obiceiul.
 “Şandore, vii la noi! Îţi plătim mai bine!” Tata era un om lipsit dar întotdeauna îşi alegea sătenii care ştiau juca mai bine. Aşa-şi alegea unde să meargă. Mai bine cânta la cei de care-i plăcea cum joacă. Dar ca să-i împece pe toţi, tata a hotărât să cânte o duminică la unii, o duminică la alţii, uite-aşa, ca să fie bine cu toată lumea.
- Care este părerea voastră despre repertoriile nou apărute?
  Repertoriile nou apărute ne bucură dacă auzim ceva frumos, dar sunt unii care nu cântă exact aşa cum ar trebui şi pentru asta spun că cel mai bine ar fi să ne păstrăm fiecare locul. Dacă eu aicea m-am născut, degeaba mă duc la oraş, că mie aicea-mi stă mai bine, aici mă descurc şi tot aşa stau lucrurile şi cu muzica. Nu pot să cânt mai bine altă muzică, oricât ar fi ea de frumoasă, decât pe aceea din satul meu. Nu ne stă bine şi nici nu ne-au căzut niciodată mai bine alte piese decât acelea ale noastre. Pentru că, fiecăruia îi ştiam „horea”. Înainte se mergea printre mese şi-i ştiam fiecăruia melodia. Degeaba cântam orice altceva, trebuia să-i cântăm omului, după preferinţele personale. Şi astfel lumea era mereu mulţumită de noi fiindcă ştiam să cântăm ce trebuia, în fiecare sat sau comună. Noi ne ţinem în continuare de ceea ce a fost cândva, fiindcă dacă nouă ne place atât de mult muzica tradiţională suntem încrezători că şi celor ce ne ascultă le place la fel de mult.

Cîmpeanu Mircea