În anii de după război, în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, s-a constituit în localitatea Soporu de Câmpie, judeţul Cluj, o “şcoală” de învăţare a instrumentelor tradiţionale, mai bine zis, un “centru” de formare a muzicanţilor instrumentişti amatori destinat deprinderii tehnicilor instrumentale cu înţelegerea stilului local de interpretare în jurul iniţiatorului ei, “tetea” Şandor Ciurcui, muzicant vestit, îndrăgit ceteraş ce cânta cu vioara sa, în acele vremuri, de-a lungul şi de-a latul Câmpiei turdene. Pe lângă melodiile instrumentale bine alese şi deosebit de particular ritmate, bogat ornamentate şi remarcabil interpretate, “Şandor din Sopor” a lăsat în urma lui o nouă generaţie de ceteraşi, pe care i-a învăţat şi format de mici copii, să cânte la instrumente un repertoriu autentic constituit din jocuri specifice Câmpiei, pe care doar el le ştia zice. Sub mâna şi îndrumarea sa au crescut şi au deprins minunata meserie a mânuirii viorii, fiii săi, Şandorică şi Nonu, dar şi nepotul Vasile Rizea, poreclit în semn de recunoaştere, cu diminutivul celebrului nume al bunicului, Şandorică.

- Şandorică (Vasile Rizea), cum ai învăţat să cânţi la vioară?
Eu am învăţat de la taică-meu. La şase ani m-a dus la Soporu de Câmpie, la bunicul Şandor. El învăţa copiii să cânte muzică pe vioară şi chiar dacă la început mi-a fost mai drag acordeonul, am continuat serios pe vioară, pe care apoi am îndrăgit-o. Băieţii ştiau deja să cânte de mai mult timp, dar în câteva săptămâni pe câţiva am reuşit să-i depăşesc. Revenind acasă, am învăţat tot ce ştia taică-meu că trebuie cântat la joc şi la nuntă. Pentru că jocurile sunt diferite, în funcţie de sate. De exemplu, jocurile trebuie cântate mai repede peste dealuri, spre Frata, decât aici la noi, pentru că este o diferenţă între jucăuşi. Fiecare cu stilul lui, diferit de al vecinilor dintre „hotare”. Jucăuşii apreciau jocul fiecărei perechi stând şi aşteptându-şi rândul cu femeia ţinută pe după umeri, apoi executând larg, fiecare mişcare a „purtatei” rare, mai mult o „preumblată”, diferită de cea de peste deal, unde toţi deodată, în perechi de bărbaţi şi femei, se învârt într-un cerc mare, „lucrând” mai mult pe bătăi şi sărituri pe loc. Diferenţa la cântat de aicea pornea, de la diferenţele de joc, fiindcă erau deosebite între ele, deşi, satele se găseau la distanţă mică unele de altele. Mai sunt câţiva jucăuşi în sat, da-s bătrâni. Ei au jucat mult timp, dar prin anii '90, mulţi s-au lăsat. Copiii au mai continuat încă câţiva ani însă, nu peste mult timp, s-a pus punct. Astăzi, tinerilor le este aproape frică să intre în joc fiindcă nu-l practică, şi dacă-i vede cineva că nu se pricep, se fac de ruşine. Aşa că mai bine nu joacă.

- Daniel Rizea, ai plecat departe de locurile acestea. Cum este la Deva, unde locuieşti acum?
Îmi plac locurile şi-mi place şi muzica de acolo. Dar aici, la noi pe Câmpie este ceva mai greu de cântat. Şi-atunci nu mi-a fost greu să mă adaptez acolo. Nu am cu cine interpreta melodii de joc din locurile natale şi pentru asta, ori de câte ori vin acasă, îmi aduc un instrument, numa' să mai cânt cu fraţii mei, muzica asta. Pentru că o simt altcumva, o simt mai aproape, nu ştiu, aici am crescut! Am început de mic să cânt şi eu cu acordeonul, însă cu contrabasul am învăţat într-o săptămână fiindcă ne-am pregătit odată să mergem la concurs la Gherla, unde am luat Marele Premiu al Festivalului „Trio Transilvan”, şi aşa mi-am luat locul în formaţie pentru totdeauna.

- Nelu Mureşan, cum ai reuşit dumneata să înveţi acordurile la braciul cu trei coarde?
De la taică-meu am preluat această frumoasă “meserie”. Şi cumnatu-meu cânta pe braci, şi sigur, şi pe vioară, la ce trebuia. Eu de la ei am învăţat, atât vioara, cât şi acordeonul şi braciul. Luam câte un instrument din casă, fugeam afară cu el şi cântam pe ascuns, fiindcă-mi plăcea.
-Ce simţiţi când cântaţi bogatele melodii ale repertoriului de joc din Valea Largă?
O plăcere. Le cântăm aşa fain, cum le-o cântat bătrânii noştri care le-au cântat autentic, original. În mare parte, noi am prins felul lor de a cânta şi facem aşa cum ne-au învăţat ei. Oamenii încă mai îndrăgesc jocurile noastre, în special „Purtata”, pe care nu oricine poate s-o joace şi ne-am simţit întotdeauna şi noi altcumva, atunci când cineva ne cere s-o cântăm; ne-am bucurat întotdeauna să aflăm că mai este cineva să joace aceste jocuri, şi ca muzicant, acestor oameni le simt lipsa. Pentru că, majoritatea se-nvârt de două ori la un hărţag şi zic că o  jucat! Dar nu este aşa.

- Cum era mai demult, la nunţi, în sat?
Muzicanţii porneau de la casa naşilor spre casa mirelui. În amândouă locurile se făcea joc. Veneau acolo şi oameni care nu participau la nuntă, veneau să joace şi se stâmpărau. De acolo mergeam la mireasă, apoi la biserică. Şi acolo, la fel: mai ales la biserică, nu vă spun, acolo se juca şi o oră şi jumătate, chiar două! Cât îi ţinea popa pe miri în biserică. Deci joc, şi joc, şi joc, peste tot locul. Nu se putea crede atunci, că acuma te duci la biserică şi de la drum nici nu mai ai voie să cânţi, că îţi interzice starostele. Dar nici nunţi ca atuncea, astăzi nu se mai fac!
- Credeţi că muzicanţii de astăzi respectă tradiţia jocului, aşa ca şi altădată?
Eu zic că depinde de fiecare: de la cine-o învăţat, şi apoi că trebuie să-şi respecte zona lui. La noi o fost mai greu, că am cântat pe mai multe sate, şi la Triteni, şi la Pădureni, la Ceanu, Frata, Turda, şi-aicea, şi la Zau, spun că am fost purtaţi prin mai multe locuri şi atunci a trebuit să învăţăm şi jocurile din locurile în care ne-am dus, că n-am avut ce face.
- Ce credeţi despre viitorul folclorului instrumental?
Sperăm să nu dispară. Am dori să se mai ridice încă mulţi în urma noastră şi să menţină muzica tradiţională fiindcă asta-i muzica de la rădăcină. Noi zicem că nimic nu este mai frumos ca muzica autentică şi ar fi bine să rămână. Prin ea ne amintim de bătrânii noştri, şi ne simţim mai aproape de ei.

Cercetător Mircea Cîmpeanu