“Noi, muzicanţii din această formaţie ne cunoaştem de tineri, de la 16 ani. Am cântat împreună la o nuntă la Frata, un sat din vecini, fiindcă “tetea” Şandor, Dumnezău să-l ierte, era ocupat. A fost întrebat dacă nu mai este cineva cine ar putea să cânte în locul dumnealui. Şi-atuncea, m-a recomandat pe mine: «Uite, copilul ăsta, Gaciu, cum îmi spuneau bătrânii, ăsta cântă bine ». «Oare o putea face treabă?» se-ntrebau oamenii. Şi-am făcut! Aveam doar 16 ani şi nunta era mare, în cort. Trebuia să mă duc pe rândul meselor şi să-i cânt fiecăruia la ureche. Am început de la nănaş, şi-apoi în ordine, am cântat la cinci rânduri de mese. După cinste au început jocurile. Dar le-am dus cu bine.
Erau grele nunţile. Mergeam mult pe jos, cu căruţa, peste garduri, însoţeam fetele de onoare la naşi, la mireasă, mirii la biserică, unde oamenii jucau o oră şi ceva. Cântam a miresei, a mirelui, la fel şi pentru naşi şi ne întreceam fiindcă la nuntă erau pe vremuri două rânduri de muzicanţi. Ne era uneori frică, că nu ziceai „cee” sau „cee”, ce era pe placul nuntaşilor şi de aceea cântam într-una, să sune. Când nuntaşii veneau la cort, ziceam jocuri lungi. După ce se intra la masă, cântam de masă. După cinste, ziceam jocuri până dimineaţa. Numa' când adunau cinstea aveam pauză, că atunci nu trebuia muzică. A doua zi, duminica, cântam chiar şi până după-amiază, că n-avem „coraju” să cerem banii şi să plecăm acasă. «Stai, domnule să joace nuntaşii că încă-s aicea pe capu' meu», zicea gazda, şi nu aveam ce face. Trebuia să zicem, şi zâceam.
Cetera trebuia să se audă bine ca să priceapă şi ăla din urmă. Nu jucau după orice. Dacă nu ştiai să le zici bine melodiile, nu erai bun muzicant.
- Cum aţi început să cântaţi?
Am cântat de mic copil la vioară, la „şeteră” cum s-ar zice. Eram vecini cu cunoscutul muzicant Şandor Ciurcui şi chiar şi tata era viorist. Nu chiar aşa bun, dar avea şi dumnealui de cântat. Cânta la orice instrument, nu numa' la ceteră, că dumnealui o fost în servici. Avea vioară tata, dar când doream şi eu să o iau de pă cui, trebuia să o ieu aşe încât să nu cunoască că am umblat la ea, că mă bătea. Bătrânul Şandor mai cânta în curte, eu auzeam, luam cetera, veneam în casă şi încercam să cânt ce-am auzit, că mi-o fost dragă. Aşa am învăţat şi aşa ne învăţăm şi în ziua de astăzi, unul pe altul, că aşa-i muzica asta în Sopor: din tată-n fiu. Că cel mic învaţă lângă cel mare jocurile, care a cui este, pă sate. Că nu trăim până-i lumea şi să cânte şi ei la oameni. Aşe m-o dus şi pă mine, fiecare: în Iuriu, în Tritiu, în Aruncuta, în Iacobeni, unde jocurile-s diferite faţă de jocul de la Cean. La Cean şi la Frata jocu-i mai dur un picuţ, la Sopor îi mai moale o ţărucă. Şi-aşe merem noi muzicanţii şi în ziua de astăzi, unu' după altu', după picioarele jucăuşilor.                            
 - Ce repertoriu aţi pregătit pentru CD-ul de astăzi?
  Melodiile de joc făcute de noi sunt bune pentru toate zonele pe care eu le cunosc. În Bercheşu se joacă acelaşi fel de Românească ca şi la Frata. Dacă căutăm la Tritiu, aceeaşi melodie se cântă mai cu „suceală”, adică conţine întreruperi şi nu trebuie să prelungesc acolo arcuşul la vioară, trebuie s-o ieu o ţâră mai altcumva, să fie rupt. Aşa-s oamenii, că eu trăbuie să le cânt după cum le place lor, nu-i după noi!
«Măi băiete, foarte bine cânţi – o zâs unu' odată – da' la noi este on pic de „întoarcere”», şi-atunci am priceput eu de la un muzicant bătrân din satul lor şi-am apucat io să mă duc, fiindcă ştiam că acolo-i cam aşe.
- Aveţi încredere în „ajutoarele” dumneavoastră că o să vă acompanieze cum trebuie?
  Io aşe cred. Că ureche bună ,au. Dacă n-ai „telefonu” ăsta, dejeaba cânţi, că nu mere!
- În urma dumneavoastră mai rămân muzicanţi la Sopor?
  Da, rămân! Veri dulci, nepoţii noştri care-o început să cânte. Uite, cum îi băiatu' ăsta, tăt aşe mai este încă unu' iară. Tri viorişti tineri cărora le lăsăm muzica noastră s-o ducă mai departe. Să cânte aşe cum am învăţat şi noi, fără frică, fiindcă dacă-i un pic de greşeală să nu observe cineva şi să zică: Oare ce face muzicantu' ăla acolo? Nici nu cântă, nici nu stă! Tot ce am învăţat noi trebuie să ştie de pe-acuma, ca să ne mândrim cu ei mai târziu”.

Cîmpeanu Mircea