Formaţia instrumentală de trio transilvan din Valea Unguraşului, judeţul Cluj

Grigore Bălaş: „Sunt născut în 9 martie 1941. Am început să cânt de mic la vioară. Îmi plăcea foarte mult să privesc şi să ascult muzicanţii: stăteam în faţa lor, de-a dreptul cu gura căscată. Atuncea nu era radio sau alte aparate. Îmi aduc aminte că am fost odată cu părinţii la o nuntă, într-o sâmbătă seara, când să făcea jocul steagului şi erau acolo nişte muzicanţi-ţâgani dintr-un sat apropiat care cântau acolo. Cântau foarte frumos; iar eu, deşi eram destul de mic, ascultând cum cântă muzicanţii ăia, am simţit dintr-o dată că mi-i tare dragă vioara. Târziu, spre dimineaţă, mama mă trăgea de mână să mergem acasă, dar eu tot cu ochii la vioară eram şi nu voiam nicidecum să plec.
Un băiat din sat de la noi o găsit o coantră mică, de la un om care şi-o cumpărat alta şi-o făcut din ea ceteră. Şi l-o învăţat pe frate-so, care era aproape deodată cu mine, să cânte la ea. Eu mă tot duceam pe la ei şi le duceam mere de la noi, că ei nu aveau, şi odată i-am rugat să mi-o dea şi mie. Fratele cel mare mi-o arătat o ţâră cum se cântă de joc. Şi dacă mi-o arătat, am început şi io. Şi i-am zâs la tata să-mi cumpere şi mie o vioară. Şi dacă m-o auzit, o zâs: „Cântă şi tu ca şi Iuliu şi ţi-oi cumpăra!” iar eu i-am răspuns:”Cumpără-mi, c-apoi oi şti!” Tatăl meu s-o interesat la muzicanţi şi numa ce văd într-o sară, după ce s-o ales oile de toamnă, că Toarla-muzicantul (Lăcătuş Toader) vine la noi acasă cu ceva sub braţ. „Măi, zâce, ţi-am adus o ceteră!” Tata i-o plătit-o cu o şerie şi patru cupe de vin (10+4 litri n.n.) şi „ţâganul”s-o pus pă băut şi nu o plecat de la noi până nu o băut tot vinul.
După aceea, am început să cânt foarte des. Ori mergeam eu în vecini, ori venea Iuliu, vecinul, la noi şi tăt scârţâiam amândoi, bucuros că am şi io ceteră. Până spre primăvară ştiam şi eu să cânt toate jocurile pe care le ştia prietenul meu. După ce-am ştiut zâce amândoi, fratele lui o zâs: „Amu, una o facem coantră!” Şi pă a lui o făcut-o coantră. Mai era un sătean acolo la noi, care gurdunea pă ladă cu un sucitor de ăla lung, făcăleţ.
 „No lasă, o zâs mătuşa lui, lasă că-i cumpăr io gordună! Vând şi curca, şi orice, numa' să cumpărăm gordună!”. O auzit că un om făcea tăt felul de obiecte din lemn de nuc şi o tăiet nucul din grădină. Da' ăla n-o ştiut face gordună, şi-apoi o găsit una mai veche, aşa, la un om, şi-o cumpărat-o.
Şi ne-am pus tustrei şi-am cântat toată iarna aia şi ficiorii ne-o luat la joc. Şi mergeam la cântat pă sate, că ne „băgau” oamenii, la nuntă, la una-alta. Şi eram şi blăstămaţi, că fetele, când cântam pă scenă, să uitau după noi. Şi noi după ele. Şi când apucam la pauză, apoi nu da Dumnezău să mai vinim înlontru! Că fetele numa' după noi umblau! Eram, no, tineri...
Şi-apăi tăt am continuat. Am fost pă la nunţi până pă la Beclean şi roată, pă sate. Atunci s-o apucat şi frate-meu să gordunească, când Grigore tăt umbla cu fetele şi-l punea pe Iuăn în locul lui. La Iuliuţ nu i-o plăcut asta şi nu l-o mai ajutat să vie cu gorduna acasă, păstă deal. Şi-atunci careva s-o răzbunat şi i-o uns tătă coantra cu zamă de cireşe negre. Şi s-o sfădit şi de-atuncea tăt frate-meu gurduneşte. Cântă şi pă tri, şi pă două strune şi să descurcă şi pă una, dacă trebe!
  Am cântat multă vreme. De la treisprezece ani şi jumătate până astăzi, sunt 55 de ani! Şi nu am uitat nici acuma melodiile pă care le-am învăţat de la alţi ceteraşi, jocuri frumoase, bătrâneşti, pă care le cântăm şi astăzi”. 

Levente Nagy Biró: „Acompaniamentul din satul Valea Unguraşului este cu totul altul decât cel din Câmpia Secuiască, de unde vin eu, chiar pot să spun că este o cu totul altă lume. Aicea sunt cantor de biserică, dar din punct de vedere folcloric am intrat într-o lume cu totul nouă. În muzica de aici, toate melodiile se acompaniază cu acorduri majore, după cum merge melodia. Tot aşa procedează şi contrabasul, mergând după linia melodiei. Rareori se „prinde” şi câte un acord de septimă. Aşa este aici. La Bonţida însă, se poate acompania şi cu acorduri minore, fiindcă aşa este specificul locului. Baronul de acolo avea angajaţi muzicanţi din Germania, pentru că avea de multe ori musafiri străini şi trebuia să se prezinte la nivelul bogăţiei sale. După un timp, muzicanţii din sat, au început şi ei să cânte cu acorduri minore. Însă nu acelaşi lucru se admite aici la noi, sau la Sic şi Palatca, unde nu sunt permise decât acordurile majore şi de septimă.
Braciul cu trei coarde este un instrument foarte interesant. El cântă trei sunete, toate deodată! Este braci pe patru coarde şi căluş drept, dar într-o zonă foarte restrânsă, în judeţul Mureş, la Dedrad şi mai avem acompaniament pe două braciuri cu utilizarea acordurilor micşorate în zona Satu-mare, etc. Toate acestea, din punct de vedere armonic. Din punct de vedere ritmic, putem spune că muzica românească din Câmpia Transilvaniei are multe ritmuri asimetrice, unde timpii nu sunt egali între ei. Exemplul melodiei „Româneşte în botă” este conclusiv, acolo du-va este asimetrică.
Muzica religioasă pe care o practic se trage din muzica gregoriană. În această muzică construcţia melodiilor este pentatonică, pe cinci sunete. Cântecul tradiţional maghiar este şi el pentatonic. Ne dăm seama dacă muzica tradiţională este autentică, când melodia este simplă şi construită pe cele cinci sunete ale scării muzicale.
Muzică românească, până în 1997 nu am cântat. Dar când am fost repartizat aici, am întrebat cine cântă muzică tradiţională şi cel mai bun muzicant l-am găsit în „Vale”, în persoana lui Bălaş Grigore. Am fost împreună la Festivalul primaşilor de la Miercurea-Ciuc, am fost la aniversările fiilor satului, am cântat pentru dansatorii bătrâni, am făcut imprimări şi îmi place foarte mult să cânt cu ei. Îmi place muzica de aici şi voi încerca să deschidem în curând o tabără, să învăţăm copiii să cânte la instrumente melodii din repertoriul jocurilor de la Valea Unguraşului”.
Nici o „muzică” nu se aseamănă cu cea cântată de Grigore, ceteraşul vestit de pe Bandău, ce deţine un repertoriu muzical foarte variat, cu jocuri din toate satele învecinate localităţii Valea Unguraşului, în care s-a născut şi în care locuieşte şi astăzi. El cântă în continuare melodii de joc din Nireş, Batin, Ceaba şi chiar de dincolo de deal, din judeţul Bistriţa-Năsăud, din categoria neasemuitelor jocuri de perechi cu evident specific local, notate pe acest disc sub denumiri precum: Fecioreşte, Târnova, Românesc de-a lungu', Joc bătrânesc, Româneşte în botă, Ţigăneşte şi Bătută. Stilul interpretativ al ceteraşului din Valea Unguraşului, Grigore Bălaş conţine elemente definite ca aparţinând categoriei celor mai aproape de autentic, maniera lui interpretativă, plină de „împănături şi figuri”, constituindu-se într-o veritabilă sinteză a învăţăturilor dobândite de la cei cărora le-a preluat tehincile instrumentale cât şi repertoriul muzical, instrumentişti ai locurilor ce au trăit în urmă cu 40-50 de ani în apropierea localităţii sale de baştină: Moldovan Grigore, Feri, Toarla (Lăcătuş Toader), Botiş Constantin, Mureşan Costan, „Marci” din Sânmărtin, ale căror jocuri interpretul le cântă şi în ziua de astăzi. Oameni de omenie proverbială, fraţii Bălaş – Grigore (ceteră) şi Ioan (gordon) – sunt ajutaţi în acompaniamentul pieselor, la contra cu trei coarde, de un deosebit cunoscător al tehnicilor instrumentale (vioară, braci (contră) cu trei coarde, acordeon, harmonium), „poli-instrumentist” de etnie maghiară, un împătimit iubitor de muzică tradiţională, dl. Levente Nagy-Biró care, şi-a adaptat concepţiile de armonizare după stilul tradiţional, în speţă după modelul „tiparului” de acompaniere cu acorduri majore, specific Câmpiei Transilvaniei. Colaborarea economico-social-culturală româno-maghiară a existat de ani mulţi în satele transilvane şi se dovedeşte a fi şi în continuare productivă în comuna Unguraş, o dovadă concludentă fiind chiar compact-discul de faţă, realizat de personalul specializat al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, în anul 2010.

      Mircea Cîmpeanu