Înregistare din concertul extraordinar susținut la Verona, Italia, în 2005. 
Solist: Dumitru Fărcaş - taragot; Acompaniament: Rohian Dorel - acordeon, Radoie Panici - contrabas.


Dumitru Fărcaş reuşeşte să scoată din provincialism un instrument de muzică populară şi să-i impună o notorietate planetară. Taragotul, căci despre el este vorba, are o biografie pauperă şi aproape nimeni nu s-a gândit că insolenţa sunetelor sale (tărăgănatele doine bănăţene, înainte de interpretările lui Dumitru Fărcaş, sunt adeseori stridente) poate fi purificată. Taragotul, specific unui spaţiu de sensibilitate restrâns, la confluenţa unor „stiluri” impure, între gravitatea uşor stridentă şi voioşia precipitată, e, dintr-o dată, pus să exprime altceva. Venind din lumea Maramureşului, patetică şi „primitivă”, mustind de un lirism „stihial”, ingenuă şi feroce, dar trecut şi prin cultura muzicală a Conservatorului, Fărcaş modelează taragotul şi îi schimbă destinaţia. Transformarea e fundamentală: refacerea fondului arhaic al muzicii populare printr-un extraordinar rafinament artistic.

 L-am urmărit de multe ori cântând, omul şi instrumentul se contopesc într-un fel de fluid vital (a spune că oficiază e o banalitate); melodia se naşte parcă din simbioza acestor corporalităţi devenite nişte semne arhetipale. Ea singură prinde atunci consistenţă, imitând diafanitatea materială a nesfârşitului sau febrile „sintaxe ale fulgerului”; e pură, de o transparenţă absolută, ori plină de arabescuri subtile; senzuală uneori; duioasă şi de o candoare copilărească, altădată. În totul, ea exhibă un ambitus şi o complexă gamă sufletească, unice, fără îndoială, în istoria acestui instrument.

Desigur, cum uşor se poate bănui, nu avem de-a face numai cu un interpret. Dumitru Fărcaş este, în primul rând, un creator prin faptul că a creat un imaginar muzical original cu un stil imediat identificabil. Muzica sa, în ceea ce are mai bun, este o transsubstanţializare a unui fond arhaic, o stilizare în sens metafizic a acestuia. Într-un mod similar a procedat şi Constantin Brâncuşi cu formele de artă arhaică. Dumitru Fărcaş este de fapt un reflexiv şi „primitivismul” înseamnă pentru el un fapt de cultură. Nu e de mirare, astfel că unele piese au în interpretarea sa un acuzat manierism; prin excesul de rafinament şi prin explozia improvizatorică, taragotul caută să-şi constituie un al doilea mit, unul cult. Aceste spectaculoase metamorfoze sunt cu atât mai surprinzătoare, cu cât vin dinspre o lume considerată, îndeobşte, compactă, deloc nuanţată. Dar asta e o altă problemă. Important rămâne faptul că, prin Dumitru Fărcaş, muzica populară românească, ăn consens cu cele mai recente cercetări de etnologie şi folclor, îşi regăseşte câteva dintre arhetipurile originare precum şi splendoarea specificului etnic, care a impus-o pe aproape toate meridianele lumii. Desigur, tradiţia bănăţeană cunoaşte mari taragotişti, precum Luţă Ioviţă sau Ion Murgu, recunoscuţi de Fărcaş ca precursori şi maeştri, numai că instrumentul însuşi, după cum arată dicţionarele de specialitate, nu are prea mari posibilităţi de expresie. Dar se întâmplă şi cu acesta ca şi cu limba în cazul scriitorilor. Ea este aceeaşi pentru toţi şi, totuşi, cât de diferite sunt limbajele de la unul la celălalt. Instrumentistul din Maramureş se deosebeşte de ceilalţi tocmai prin intensitatea unui nou limbaj, prin spargerea modurilor tradiţionale care constituie „sintaxa” instrumentului. Asistăm, altfel spus, la naşterea unei alte „sintaxe” a taragotului, aşa cum s-a întâmplat cu poezia lui Nichita Stănescu, poetul care a fost un admirator comprehensiv al artistului. Asemenea Mariei Tănase şi lui Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaş are acces la acordurile originare şi imaginale ale melosului tradiţional şi reprezintă una din puţinele expresii de plenitudine artistică a acestuia.

O probă posibilă a polisemantismului taragotului lui Dumitru Fărcaş: accesul şi succesul în cele mai diverse medii culturale. În anii '80 notorietatea lui era cam aceeaşi cu a oricărui sportiv la modă. Asta în România. A făcut însă vâlvă şi în străinătate. Pe unde a trecut a stârnit uimirea şi admiraţia, iar turneele sale rămân memorabile într-o istorie a festivalurilor internaţionale. Bunăoară, la un festival din Dijon (Franţa), din 1972, unde participaseră 33 de ţări, lui i s-a decernat, în mod excepţional, „Medalia de Aur”, aceasta după ce ansamblul „Mărţişorul” primise „Discul de Aur”, „Ciorchinele de Aur” şi „Colierul de Bronz”. Cariera lui artistică e înţesată de trofee, medalii şi premii; dar şi de spectaculoase gesturi de admiraţie spontană.
 
Maria Tănase îi trimite o telegramă valorizantă, asociindu-l la singurătatea geniului său. La o masă festivă de la Cluj, în 1980, Nichita Stănescu îngenunchează şi îi sărută taragotul. Un lucru e cert: dincolo de calităţile descriptibile, care aparţin tehnicilor de interpretare, Dumitru Fărcaş are o forţă iradiantă şi fascinatorie inanalizabilă. Muzica sa induce ascultătorului un fel de „teroare” sacră. Emisia prelungă, „inumană”, a taragotului este mai degrabă copleşitoare, ca un descântec şamanic. În aceasta constă singularitatea sa, căci, altminteri, taragotişti talentaţi au apărut mulţi, incitaţi de exemplul său. Numai în spaţiul clujean există cel puţin trei solişti remarcabili, toţi cu studii muzicale: Ion Ciobanu, Ioan Berci şi Nelu Gabor. Şi mai surprinde ceva la Dumitru Fărcaş: el a „jucat” mereu şi implacabil pe cartea patriotismului. Exibă un mod natural de a-şi iubi ţara şi înţelege sentimentul patriotic ca pe un sentiment al apartenenţei la un spaţiu originar.

Paradisul său pierdut şi în permanenţă regăsit ca nostalgie este un loc anume, satul său maramureşean, geografic şi ca arhetip regenerator. Afectiv, patriotismul său e satisfăcut preponderent prin asumarea tradiţiilor acestui loc matricial şi prin proiectarea lui într-o dimensiune sacră. Prin extensie, patria devine pentru Dumitru Fărcaş, ca şi pentru Ioan Alexandru, un „pământ transfigurat”. Această sensibilitate patriotică, îmbibată de o religiozitate arhaică, îl situează pe artist într-un tradiţionalism autohton etern, de tip mitizant, ale cărui valori se reactivează periodic şi cu impact semnificativ.

(Petru Poantă)

La Fondazione Centro Studi Campostrini ospita in concerto
il musicista romeno Dumitru Fărcaş, virtuoso del Taragot,
antico strumento di origine ungherese.
Artista di chiara fama internazionale, Dumitru Fărcaş si
esibirà accompagnato da un fisarmonicista e da un
contrabbassista, proponendo un repertorio originale di
musica popolare.
Il Taragot è una ricostruzione di un antico oboe originario
dei paesi del sud-est europeo e dei Balcani. Fu construito
da V. J. Schunda di Budapest alla fine del secolo scorso, su
richiesta del musicista e compositore Gyula Kàldy e fu
presentato per la prima volta all” esposizione mondiale di
Parigi nel 1900.
        FCSC - Comune di Verona – Regione del Veneto