Componenenţa orchestrei:

Bob Alexandru Siminic  - vioară
Rostaş Izidor    - braci I
Szilagy Antal György   - braci II
Bob Alexandru jr.   - acordeon
Covaci Florin    - contrabas

Sunt născut dintr-o familie de muzicanţi, tatăl meu a fost un bun instrumentist de la Mintiul Gherlei şi de la dânsul am învăţat meşteşugul viorii începând cu vârsta de patru ani. Desigur, în perioada de început am participat cu dânsul la nunţi, botezuri, că aşa a fost viţa noastră, de a cânta la tot ceea ce românu' a avut nevoie. Chiar şi la înmormântări!

Fiind cel mai tânăr dintre toţi muzicanţii, am avut ocazia să cânt cu toţi ceteraşii care au existat în Gherla şi în satele apropiate. Am fost prâslea celor mai mari lăutari, cel mai mic dintre ei. Aşa cum ei m-au învăţat, şi vreau să spun că muzicanţii experimentaţi au fost pentru mine adevărate modele, am cântat şi am creeat la rândul meu melodii noi, fiindcă Dumnezeu mi-a dat acest talent. Când mă aflu în timpul cântatului sunt furat din realitate şi gândul îmi este numai la muzică. Şi-atunci trăiesc ca şi un vis şi îmi vin idei despre o melodie nouă, pe ritmul respectiv. Mai ales la joc, întotdeauna îmi apare ceva nou şi nu-mi dau seama de unde a venit!

Tot repertoriul pe care l-am moştenit este învăţat de la tata, unchii sau verii lui, fiindcă noi am fost o mare familie şi toate neamurile noastre au fost muzicanţi. Am deci, cinstea şi obligaţia de a purta această moştenire pe mai departe. La puţine ocazii, şi asta o spun cu regret, sunt din ce în ce mai puţine ocaziile noastre de a cânta, cânt cu băieţii mei. Am o strângere de inimă că ei nu continuă vioara dar, pe vremea când ei au învăţat instrumentele de acompaniament îmi erau de mare ajutor în orchestră. I-am învăţat eu, fiindcă sunt un bun pedagog, ca să spunem aşa. Dar mie nu-mi place să spun că sunt bun sau cum sunt, las aceste aprecieri la latitudinea altora. Am şi astăzi elevi, de la copii tineri de 10-11 ani până la „elevi” de vârste înaintate care, datorită faptului că le place mult muzica, continuă învăţarea viorii şi astăzi. Sunt harnici şi doritori de a-nvăţa, uneori mai mult decât cei tineri.

Cel mai important lucru pentru mine este acela de a-i învăţa pe cei pe care îi am în faţa mea să cânte din zona în care s-au născut şi în care m-am născut şi eu, zona Gherlei, cu melodii de pe Someşul Mic. Personal, am cântat şi alte genuri de muzică fiindcă am fost mereu „flămând” de a învăţa. Astfel, am cântat şi cânt muzică din toate zonele ţării: Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Maramureş şi nu mai vorbesc de Ardeal...
Ştiu să cânt şi ungureşte bine, tot ce trebuie, şi ţigăneşte. Îmi place însă cel mai mult să cânt doinele noastre româneşti fiindcă mă mişcă foarte tare. Este foarte greu ca cineva să cânte doine; dacă nu are ceva-n suflet, lângă inimă – o durere, o neînplinire – nu poate cânta doina. Trebuie s-o simtă!
Este un păcat mare că românii noştri nu mai ascultă ce trebuie: au lăsat tradiţia bună, şi mă refer acum şi la români, şi la unguri, şi la ţigani, deci au lăsat tradiţia şi s-au inspirat la modul negativ din toate ghiveciurile, din toate aliajele făcute la-ntâmplare, construind ceea ce se numeşte acuma muzică comercială. Dar distrug încet ceea ce strămoşii noştri s-au chinuit să înfăptuiască. Este o durere mare, aceasta...

Tinerii instrumentişti de astăzi ar trebui să-şi schimbe preferinţele, să redevină ca cei dinaintea lor, să înveţe instrumentele fiindcă aceasta este una din caracteristica poporului nostru, să-şi cânte necazurile. Deci, cel mai important lucru este ca lumea în general, să-şi schimbe atitudinea faţă de muzica românească. Şi-atunci vom avea şi rezultate fiindcă şi tinerii vor fi doritori.

Noi, cei care îi putem învăţa am rămas destul de puţini. Ar trebui ca lanţul să nu se rupă. Va veni momentul când noi nu vom mai exista, fiindcă aşa cum venim tot aşa şi plecăm, şi-atunci nu va ma fi nimeni cine să continue acest lanţ.

Şcoala pe care Centrul Judeţean de Cultură a iniţiat-o cu noi aici, la Gherla, este un bun prilej de a-i instrui pe tineri să înveţe vioara (cetera, cum îi spunem noi), braciul şi gorduna (contrabasul), instrumentele acelui trio transilvan specific Câmpiei Transilvaniei.

Cu muzica am trăit toată viaţa şi vreau să-i învăţ pe câţi mai mulţi această minunată artă! 

Consemnări,
       Dr. Mircea Cîmpeanu