Boca Ioan, 49 ani:

M-am născut în satul Cutca, la douăzeci de kilometri de Gherla, într-o regiune deluroasă, de o frumusețe aparte. Satul Cutca este un sat “la înălțime”, fiind așezat pe dealul cel mai înalt al acestei zone geografice, și-mi aduc aminte de pe vremea când încă eram copil, că era un sat foarte populat. Terenurile agricole din vatra satului nu ajungeau la câtă populație era atunci și de aceea cutcanii erau nevoiți să lucreze pe hotarele satelor învecinate. Acum, la Cutca este foarte mult teren necultivat și nu-mi vine să cred că s-a întâmplat așa ceva. Până prin anii '88-'89, în satul nostru se purtau costumele tradiționale și oamenii nu pierdeau nici o ocazie de a îmbrăca haine frumoase, de sărbătoare, la joc, la nuntă, sau chiar când mergeau la oraș. După această perioadă, cu încetul, obiceiurile au început să dispară, civilizația făcându-și loc și pe meleagurile noastre.

De mic copil mă duceam întotdeauna la jocul din sat, fiindcă am prins perioada aceea, când, în fiecare sâmbătă seara se făcea joc, la care cânta și tatăl meu, fiindcă făcea parte din formația de muzicanți. Cânta la contrabas, sau mai bine zis la gordună - pentru că așa se zicea în sat la noi la acest instrument – mai era cineva la braci și în fruntea lor primașul, care cânta la vioară. Copil fiind, m-am tot uitat la ei cum fac acolo și de-a lungul timpului m-am antrenat și eu, cântând la vioară lângă Cason, ceterașul satului.

Se cântau jocurile: De-nceput, Învârtită (Bătută), Șapte pași, Fecioresc, Ungurește și ceva mai rar, Târnăveana. Erau mulți oameni în sat care știau juca bine, mai ales ponturi. Dar tot așa de bine jucau și în perechi, iar muzicanții aveau treabă multă pe vremea aceea.
Prin satele vecine mai erau ceterași, în Ceaba cânta Mihai Zăgrean, în Sâmboieni – Balogh (Varga Laszlo), ăștia erau mai vestiți un pic și cântau la toate evenimentele de pe sate, la nunți, la jocuri, și uneori mai erau chemați chiar și la oraș. Vreau să spun că în zona noastră erau ceterași buni și așa mi-am dorit să ajung și eu, ca ei, chiar de la început.

Tinerii satului aveau o înțelegere cu ceterașii. Era când cântau doar ai noștri, dar mai veneau și alți muzicanți din împrejurimi, chiar de la Gherla. De cele mai multe ori însă, cântam noi, cu uncheșul Cason, care avea un stil al lui, atât de deosebit, încât cu mare greutate putea fi copiat. Avea niște chestii pe acolo, niște șuruburi prin poziții, care erau foarte greu de reprodus. El zicea că a furat meseria asta de la Feri de la Cesari, pe care, personal nu l-am cunoscut. L-am cunoscut în schimb pe Zdiciu din Diviciori, care cânta într-un stil foarte simplu și plăcut oamenilor.

Până la un anumit timp l-am urmat pe taică-meu iar după ce am terminat liceul am urmat cursurile Școlii Populare de Artă la Dej, înființând și prima mea trupă. Am învățat mereu și învăț și astăzi, ascultând înregistrări cu diverși instrumentiști, încercând permanent să mă perfecționez. Stilul meu de a cânta este compus astăzi din toate felurile de interpretare pe care le-am întâlnit, sub aspect tehnic însă, el se aseamănă cel mai mult cu cel al lui Balogh din Sâmboieni. Repertoriul pe care îl interpretez este cel al satelor înșirate pe Valea Someșului Mic, nelăsând nicidecum la o parte jocurile din Cutca, satul unde m-am născut.
De atunci și până astăzi, totul s-a schimbat. Chiar și eu m-am mutat la oraș, dezvoltându-mi activitatea profesională, dar am adus cu mine și patima dintâi: vioara. Cântatul la vioară este pentru mine o pasiune, mereu alimentată din interiorul ființei mele, din adâncul sufletului meu. Am fost de mai multe ori pus în situația de a alege, de a renunța, dar până la urmă, din fericire pentru mine, nu s-a întâmplat acest lucru.

Între timp pasiunea despre care vă vorbesc s-a dublat și după cum vedeți, am lângă mine o întreagă colecție de instrumente, la care țin foarte mult. Orice vioară am întâlnit în drumurile mele, mi s-a lipit de mână. Le-am cumpărat, le-am recondiționat și în acest fel le-am salvat de la degradare sau chiar de la moarte. Mă gândesc deseori că nu ar mai fi cântat în veci și poate multe dintre ele ar fi pierit. Dar, mi-a făcut mare plăcere să le repar și am ajuns acolo încât, pe unele dintre ele chiar să le îndrăgesc, pentru sunetul lor de bună calitate, cald, plăcut, și totodată strălucitor. Meseria mea mă obligă să-i acord o mare parte din timpul meu de peste zi, dar după ce închid prăvălia, mă retrag deseori între viorile mele, și acolo stau uneori chiar până după miezul nopții.

Din anul 1997 mă duc săptămânal la Dej fiindcă activez în Orchestra Ansamblului folcloric al Casei Municipale de Cultură. Cred că am rămas singurul din vechea trupă care mai cântă în această orchestră. Dar îmi place foarte mult ceea ce fac și de aceea, nici nu am de gând să mă opresc, deocamdată.
Pe acest disc CD, am încercat să arăt tot ce am învățat, solicitând ajutorul familiei Zanc pentru acompaniamentul melodiilor. Am ales doi instrumentiști serioși, tată și fiu, pe care-i cunosc de mai mult timp, gândindu-mă că aceasta este varianta cea mai bună pentru aceste înregistrări. Trebuie să arăt că, împreună cu dirijorul Zeno Zanc cântăm de foarte multă vreme la Orchestra din Dej, iar cu Zenucu, sunt coleg de scenă de pe vremea când încă nici măcar nu ajunsese să devină student la Academia de Muzică; această colaborare îndelungată m-a convins că sun niște meseriași și la propunerea dumneavoastră de a realiza acest disc, nu am ezitat în a-i solicita, fiindcă sunt convins că în alte combinații, acest proiect nu ar fi ieșit la fel de bine.

Mă bucur că am realizat acest CD. Este începutul unei altfel de abordări, a unei gândiri de tip profesionist și sunt conștient că dacă voi persevera, voi face lucruri și mai mari. Nu o să mă las până nu realizez ce-mi propun, așa cum vreau eu. Trebuie să fii puternic ca să reușești în toate!
                           

Mircea Cîmpeanu