|
Cântecul vieţii, viaţa cântecului un suflet al Ardealului,
Ana Pop Corondan
Născută din părinţi ţărani, în urmă cu 9 decenii, la 30 iulie 1922, Ana Pop Coroadan nu a uitat niciodată de izvoarele satului Sălicea şi ale Floreştiului, locurile de baştină ale părinţilor, sentiment ce l-a dus o întreagă viaţă în suflet şi în cântec.
În 1940, când o parte din trupul ţării este cedat prin Diktatul de la Viena, ca şi mulţi alţi români transilvăneni Ana Pop Corondan îşi găseşte alinarea prin refugiul la Bucureşti; acolo norocul îi surâde, este angajată ca solistă de muzică populară la Teatrul de Revistă Constantin Tănase (pe atunci Cărăbuş) unde are şansa de a cânta vreme îndelungată alături de multe vârfuri artistice ale vremii, voci intrate deja în pantheonul muzical românesc: Gică Petrescu, Ioana Radu, Maria Tănase, Rodica Bujor, Ion Luican şi împreună cu aceştia, într-o mare familie muzicală se bucură de aprecieri din partea colegilor, a personalităţilor culturale ale vremii care nu uită să consemneze respectul şi dragostea pe care i le poartă: George Vraca, Petre Ştefănescu-Goangă, Tiberiu Alexandru, Mihai Pop şi desigur, alături de publicul spectator fermecat de modestia ei, dar şi de comorile vocale şi repertoriale; un stil impetuos, cu accente patetice în nterpretarea cântecului popular i-au adus recunoaşterea în lumea atât de complicată, de complexă a interpreţilor de muzică populară, fapt oglindit şi de colaborarea sa cu mai multe formaţii prestigioase, turnee artistice în toată ţara.
Anul 1944 aduce debutul unei colaborări rodnice cu Radio Bucureşti, unde i se imprimă, în condiţiile tehnice de atunci, aproape artizanale, primele cântece, avându-i ca dirijori de orchestră pe Victor Predescu, Ionel Budişteanu, Nicu Stănescu, apoi mai târziu George Vancu şi desigur înşiruirea nu se opreşte aici.
După 20 de ani de viaţă şi cântec profesionist în Bucureşti se întoarce acasă, în Clujul natal, în Clujul raţiunii sale de a fi, şi din 1963 este angajată ca solist vocal la orchestra populară a Filarmonicii de Stat din Cluj, avându-l ca şef de orchestră pe dirijorul Ilie Tetrade.
Ana Pop Corondan se întoarce din cele peregrinări de viaţă şi de cântec, la Bucureşti, ca o mare artistă, cu un repertoriu formidabil, impresionant prin diversitatea sa: cântece doinite, de nuntă, de cătănie sau jocuri. Harul pe care Dumnezeu i l-a pus în glas îi permite să se apropie şi să se contopească cu romanţa sau cântecul repertoriului clasic.
În 1967 se pensionează, dar asta nu înseamnă că se retrage din viaţa muzicală, din viaţa Cetăţii, sau de la întâlnirile cu publicul care o resprectă şi o iubeşte. O voce unică, lesne de recunoscut prin personalitatea vocală şi repertorială impune dragostea şi nu lasă memoria timpului să ruginească: M-am suit în dealul Clujului, Neghiniţă neagră, Mamă numai o fată ai, Badea-l meu de astă vară, Când era badea-n Cindrel, sunt numai câteva dintre piesele interpretate de Ana Pop Corondan care s-au tezaurizat şi şi-au găsit pe deplin meritat locul în fonoteca de aur.
Anul 2005, în miezul iernii, aduce şi sfârşitul artistei, dar cântecul acesteia rămâne şi chiar dacă a fost condusă pe ultimul drum de prieteni şi admiratori, discreţia fiind una dintre calităţile sale, ecoul valorii rămâne şi se prepetuează peste timp adăugându-se la premiile şi distincţiile pe care le-a binemeritat: membră a Academiei de Arte Tradiţionale de la Sibiu, cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca şi multe altele încununând o viaţă de cântec, un cântec de viaţă. De fiecare dată când vorbim de Ana Pop Corondan trebuie să facem o călătorie scurtă, pentru a privi Cetatea de sus, de la înălţimea sentimentelor, şi atunci ne vom contopi cu cântecul ei cel mai drag: M-am suit în dealul Clujului.
Gelu Furdui
etnomuzicolog
|
