|
Muzica de pe acest disc face parte din repertoriul cântat de zeci de ani pe Valea Someșului, în zona Gherla și Dej, de către muzicanții noștri, la nunți și boteze, când lumea servea din bucatele pe care gazda le servea la masă. De obicei, după ce oamenii beau și mâncau, cântau și ei deodată cu muzicanții. Nu erau pe atunci soliști în cadrul formației care să cânte vocal și nici nu era permis, pentru că nu era obiceiul. La masă cântau și se distrau invitații, nu muzicanții; dacă vreunul intenționa să facă asta, se considera că, mai mult ca sigur, s-a îmbătat.
Pe disc sunt imprimate unele melodii ce pot fi considerate “doine” țigănești și românești, dar și “halgató” ungurești. Cele pe care le-am denumit simplu, cu numele de “joc” sunt jocurile “de-nceput” și “bătuta” pe care oamenii le jucau mereu la petreceri. Aceste ultime jocuri, la care oamenii le spuneau de cele mai multe ori “țigănește”, le cântam de fiecare dată aproape la fel, cu deosebirea că, pentru români le cântam mai lent deoarece făceau multe figuri pe o melodie - de aceea cântam mai așezat, ungurii jucau un pic mai repede, iar țiganii vechi jucau cu femeile cingărind mai tot timpul, el în față- mișcându-și foarte repede picioarele și “pușcând” din degete, iar ea în spate - dansând și ținându-se de șorț.
Costume originale nu aveau toți țiganii, ci doar cei ce umblau cu cortul, migratorii, mai precis spus, “șetrarii”. Femeile lor purtau rochii lungi, viu colorate, năfrămile legate de gât își atârnau salbe de bani și tot felul de zorzoane, tot așa cum se îmbracă astăzi gaborii. Cei care trăiau la sate alături de populația maghiară sau românească s-au adaptat la îmbrăcăminte, după cei mulți: cu cămașă, cu costum, însă nu le lipsea niciodată pălăria.
Când se adunau în fața muzicantului jucau cu toții deodată și se întreceau în dans executând figuri dintre cele mai complicate. Femeile își mișcau șorțul de la stânga la dreapta, după ritm și jucau, de obicei, desculțe. Bărbații purtau cizme, ca să poată bate pe picior și să se-audă.
Muzicanții se împărțeau și ei în două categorii: muzicanți obișnuiți care cântau pe la sate și muzicanți de elită, cei care cântau în localuri, la restaurante și care se îmbrăcau de sus și până jos după moda timpului. Ăștia cântau muzică fină, pentru cunoscători: valsuri, tangouri celebre, arii din opere, numai muzică selectă.
Uneori mai cântăm și astăzi acest gen de muzică. Dar din cauza curentului actual, cel al soliștilor și al maneliștilor cu muzica lor de origine turcă, arabă și de alte influențe, cântăm mai puțin. Eu nu cânt manele; trebuie să fie o cerere importantă sau bani la mijloc să cânt așa ceva, dar o fac fără plăcere.
În orchestra pe care o conduc am mulți copii tineri pe care îi învăț să cânte la instrumente. Aș dori ca aceștia să pună mai multă bază, mai mult efort, dragoste și ambiție în ceea ce fac, fiindcă numai așa se pot face lucruri mari. Ar fi bine dacă dintre ei s-ar ridica măcar patru sau cinci, atunci am avea de câștigat și noi, și ei, spre binele lor.
Dedic acest disc tuturor iubitorilor de folclor și mai ales, memoriei tatălui meu – Bob Gheorghe (Ghiurița) și a fratelui meu - Bob Adam, în prezent plecați dintre noi.
În cele ce urmează, doresc să mulțumesc Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj și Studioului Megadigital din Cluj-Napoca pentru sprijinul dat în realizarea acestui CD.
Bob Alexandru Siminic
|
