Original Village Vocal Music from Cluj Region

Horitori:
Moldovan Ileana, 58 ani – Bercheșu (1)
Rus Traian, 63 ani – Frata (11)
Mărginean Olimpia, 40 ani – Frata (5)
Mura Maria, 56 ani – Frata (12)
Bondoi Nicolae, 71 ani – Aiton (15)
Moga Vasile, 70 ani - Poiana Frății (18)
Moldovan Dumitru – Frata (2)
Hegheș Victoria, 70 ani – Boian (7, 9, 16, 19)
Rusu Iosif, 58 ani – Frata (4, 23)
Pădurean Livia, 71 ani – Frata (13)
Pop Ioan (Nucu), 75 ani – Frata (17, 20, 21, 26)
Cătinean Vasile, 39 ani – Frata (6, 10, 24)
Moldovan Emil, 63 ani – Poiana Frății (3, 8, 22, 25)
Soporan Samoilă, 67 ani – Frata (14)
Grup de femei – Boian, Ceanu Mare (27)

„Natura voieşte ca omul să-şi cânte plăcerile şi suferinţele. Prin cântecele sale, el îşi zugrăveşte gândul, năravurile, faptele, într-un cuvânt, toată fiinţa sa; cântecul este o răsfrângere a sufletului său” - Costache Negruzzi

Din vremuri străvechi, „horile” au însoţit omul de-a lungul întregii sale vieți, de la naştere şi până la trecerea în neființă. Cântându-și mereu bucuriile şi tristeţile, împlinirile dar mai ales neajunsurile, țăranul s-a exprimat adesea muzical, prin cântece a căror tematică poetică a reflectat mereu complexitatea trăirilor sale interioare. Acestea au fost și sunt horile țăranului nostru, iubitor de viață și frumos, făurar din veacuri îndepărtate a propriei arte, ca mijloc de transmitere meșteșugită a formelor estetice tradiționale. Nu este mai puțin adevărat faptul că, dacă pentru un popor graiul popular înseamnă limba vorbită, cântecul reprezintă limba cântată.

„Ce este cântatul?... Cântatul este o necesitate. Omul dacă nu ar cânta ar muri. Este un har, este un dat transcendental, este un noroc de la Dumnezeu. Pentru românul de odinioară muzica se împletea cu însăşi viaţa şi avea valoare sacră. Atunci când el cânta, o făcea din toată fiinţa, nu minţea.
Niciodată nu vom fi cunoscuţi cine suntem cu adevărat noi românii, până nu vom demonstra în lume ce înseamnă dorul, ce înseamnă doina, prin muzica fără acompaniament. Consider că cel mai reprezentativ cântec este „horea de unul singur”, pe care omul o horeşte în intimitate, căci întotdeauna actul folcloric se petrece în intimitate. Dacă ne gândim că neamul românesc a fost atât de încercat în decursul istoriei, cred că aceste „hori de unul singur”, sunt cele mai potrivite căci vorbesc de înstrăinare, de jale.
Când horește omu', horește pentru el. Pentru mângâierea lui și pentru mângâierea celorlalți. Omului nu-i place să fie văzut când horește. Se retrage în intimitate – este foarte greu să vezi un om horind. El horește fără acompaniament, horește despre lume, horește despre viață, horește de supărare și foarte, foarte puțin, horește de bucurie. Pentru acești oameni, bucuria este o bucurie cu lacrimi pentru că horile trebuie să le horim pentru a nu cădea în nimicul de fiecare zi.  Horea este un cântec care rezistă; un cântec care poate fi pus alături de oricare din marile creaţii şi capodopere ale lumii; o mărturie a unui neam dăruit de Dumnezeu cu mult har; a unui neam cu adevărată vocaţie de creator…
Omul, când a horit, de cele mai multe ori a fost necăjit; când a ajuns în fața prăpastiei s-a oprit și a zis că trebuie să trăiască și cântecul l-a salvat. Horitul acesta nu face altceva decât îl invocă pe Dumnezeu, cu smerenie. Prin horit, omul este umil și umilința aceasta îi dă demnitate. Este foarte important acest lucru, pentru că trebuie să-i dăm un sens cântecului. În ultima vreme noi am schimbat sensul cântecului. Omul horește mai puțin, dar nu face acest lucru oricând. Horește înainte de răsăritul soarelui, când zice din trâmbiță pentru a avea putere ziua asupra lui, horește seara la asfințitul soarelui și totdeauna când horește, se gândește la Dumnezeu” - Grigore Leșe, doctor în muzică

În Câmpia Transilvaniei, zonă moderat populată dar bogată sub aspect folcloric se găsesc încă destui horitori, oameni de la țară, fără pretenții artistice, fără aspirații de popularitate, fără dorințe de câștig, cunoscuți doar de sătenii din partea locului. Sunt oameni care horesc cu drag, pentru stâmpărarea sufletului. Pe aceștia i-a născocit tradiția folclorică din nevoia imperioasă de exprimare prin sunete muzicale a sentimentelor, dorințelor și viselor ființelor simple și curate. Prin urmare, acest gen muzical liric a fost mereu prezent și bine conturat în cadrul comunităților rustice pe vremea când folclorul era viu și ardea intens, ca o flacără. Cu trecerea timpului, focul s-a domolit și în prezent flacăra stă ascunsă în tăciunii încinși, de sub cenușă. Iată de ce nu a fost nevoie decât să stârnim cărbunii pentru a vedea din nou pâlpâirea flăcării.
 „Orice lucram, eu una tăt hoream - ne spune lelea Victoria Hegheș din Boian – Mi-o fost dragi horile, mi-o plăcut, și-așa mă stâmpăram!” sau “Mă apucam de horit când mergeam pă hotar la coasă, după lemne în pădure sau chiar la poiată, printre animale, oriunde și întotdeauna, atunci când simțeam nevoia slobozirii glasului” – mărturisește Moldovan Emil, din Poiana Frății. Nu există raționamente mai categorice și mai convingătoare asupra nevoii înfăptuirii acestui proces artistic decât explicațiile interpreților noștri, umili credincioși în rugăciune și însuflețiți iubitori de cântec.
Luând în considerare multitudinea genurilor vocale tradiționale existente, putem spune că “horea” reprezintă cununa cântecului vocal; ea este o sinteză amplă de formă și conținut, de bogăție ornamentală și expresie artistică iar interpreții ei, adevărați purtători de folclor și istorie, veritabili exponenți a unei lumi a strămoșilor ce tălmăcesc în mod fermecător, sensibilitatea și iubirea de viață a trăitorilor satului tradițional.

Dr. Cîmpeanu Mircea, etnomuzicolog