.
“Mi-am dorit să ajung învățătoare, dar…”
Pășesc în impunătoarea biserică “Sf. Dumitru” din cartierul clujean Gheorgheni, unde aveam fixată o întâlnire cu Pălăguța Hodor, renumita țesătoare și cusătoreasă din Maramureș, stabilită la Cluj-Napoca. Administratoarea mă îndrumă spre o încăpere de la subsolul bisericii, acolo unde Pălăguța, prin bunăvoința părintelui-paroh Cizmaș, se desfășoară în voie. O găsesc asamblând – special pentru mine - două războaie, ca să-mi explice mai pe îndelete “procesul tehnologic” al țesutului. Cred că se află acolo de câteva ore – fiindcă, pe lângă războaie, a adus și amenajat, cu migală, o adevărată expoziție de obiecte de artizanat, fapt ce i-a răpit, în mod sigur, o groază de timp. La cei șaizeci și opt de ani ai săi, Pălăguța, în ciuda faptului că e puțintică la trup, are o vioiciune cu totul ieșită din comun. Mă privește surâzând, îmbrăcată într-un superb costum din zona Bârsanei, locul său natal. De altfel aceasta e și ținuta în care poate fi întâlnită, în majoritatea timpului, pe străzile urbei.
La debutul discuției noastre, îmi mărturisește că s-a stabilit în urmă cu câțiva ani la Cluj-Napoca, unde locuiește alături de unul din cei trei fii ai săi, Nicolae Hodor, profesor la Facultatea de Geografie a Universității “Babeș-Bolyai”. Trece apoi, nerăbdătoare, la descrierea copilăriei sale din mirificul Maramureș: “Am locuit vis-à-vis de școală, într-o zonă foarte frumoasă, și-mi făcea mare plăcere să privesc elevii cum se joacă, în pauze, prin curte. Atunci s-a născut visul meu de-a ajunge învățătoare, însă n-am avut noroc la examenul de admitere, la Liceul Pedagogic din Sighet, unde am încercat să intru. Pot să mai spun și că, de mică, locurile natale mi-au influențat modul de viață, dându-mi vitalitate și poftă de viață. De la mama am învățat să țes, să torc și să cos - și darul ăsta m-a ajutat să ies în lume. Apoi, m-am măritat în Slătioara, sat în care ajungi repede, pornind de la mănăstirea Bârsana, și trecând râul Iza pe podul Slătiorii. Acolo, sunt două sate apropiate: Slătioara și Glod. Din Glod sunt și celebrii frați Petreuș, cu care mă știu încă din copilărie. Acum au mai rămas în viață doar Ștefan, împreună cu fiul lui, Andrei, și Marinel, fiul lui Ion. Frații Petreuș, în formula care i-a consacrat, au fost următorii: Ion, Ștefan, Ioana, și tatăl lor, Pătru. Din păcate și Ioana – care a fost o femeie extraordinară, o bună prietenă de-a mea - a murit toamna trecută…” În continuare, femeia începe să-mi descrie, pe îndelete – la început în cuvinte - cum decurge munca la războiul de țesut: “ Pe mama , încă de mică, am ajutat-o să pună în funcțiune tiara (n.n. – componentă a războiului de țesut) și să asambleze ița, spata, prinsorile – dar și fușteii, amnarii, întindaica și ponojii. Tiara, întâi se urzește pe urzoi. Apoi, când se gată, se ia pe mână, de pe urzoi, ca să se pună pe sul. Și întâi se leagă rostul - și la coadă - ca să nu se încâlcească tiara, și apoi se învelește pe sul. După ce se gată de învelit se nevedesc în iță și în spată. Apoi, după ce se gată de nevedit (n.n. – se petrec firele de pânză printre iță și spată) se pune sulul în stative, se trag firele, apoi se leagă la începătoare. După ce se prind la începătoare se leagă tiara cu amnarul și apoi se pune țedea în suveică și se începe a țese. Se apasă cu piciorul pe ponoji (n.n. – pedalele de lemn) și se apasă ca să se schimbe firele din iță, se bate cu brâgla, se bagă firul în rost și se bate iar cu brâgla - și tot așa. Se bagă suveica prin rost, se bate firul cu brâglă și cu spata. Așa iese orice țesătură de trăistuță sau de zadie (n.n. – catrință).“ Apoi Pălăguța îmi ilustrează, pe viu, procesul de toarcere, cu o plăcere nedisimulată, în timp ce-și continuă mărturisirea: “După ce-am picat la examenul din primăvară la Liceul Pedagogic din Sighet, la cel din toamnă au mai rămas câteva locuri libere, dar, din păcate, n-am mai încercat încă o dată. Și, uite că totuși am ajuns, acum, să-i învăț pe copiii de la Colegiul Pedagogic ”Gh. Lazăr” cum se țese, toarce și se împletesc baiere de trăistuță. Mai mult, am trimis copiii pe care-i pregătesc - la Olimpiada Națională de Meșteșuguri Populare, de la Sibiu, după ce i-am calificat la faza județeană și, pe deasupra, și la Concursul Internațional <<Mâini de aur>> de la Huedin, care a avut loc anul trecut.“
“Țărancă mai bine-mi place...”
Adaugă că n-a suportat niciodată să se complacă în mediocritate și delăsare, astfel că a reușit să absolve până la urmă o școală de croitorie și, exact la împlinirea vârstei de șaizeci și șase de ani, Școala Populară de Artă din Cluj-Napoca. Explică, în continuare, Pălăguța: “Întotdeauna mi-a plăcut să mai fac ceva, pe lângă activitatea zilnică. Și, dacă tot m-or chemat la Școala Populară de Artă, să le țin elevilor cursuri, am zis să nu neglijez acest lucru, fiindcă s-ar putea să am parte și de un mic spor, la pensie. Încă nu mi-am făcut actele de pensionare, asta pentru că nu am prea mulți ani de muncă, înregistrați în acte: doar vreo câțiva la cooperativă, de pe vremea lui Ceaușescu și, alți câțiva, pe PFA-ul meu de acuma. Însă, ținând cont că am câștigat și atâtea diploma și premii, mi s-a zis că s-ar putea să mă bucur de ceva pensie. Așa sunt eu, chiar dacă am ajuns la vârsta de șaizeci și opt de ani, tot nu mă dau bătută… Cât despre învățătură, trebuie să spun că - oricât mi-ar fi plăcut să citesc – tot mai mult mi-a plăcut să fiu țărancă.“ Și, ca să-mi ilustreze ideea, începe să recite o poezie, pe care o consideră emblematică pentru întreaga ei viață:
“O venit mândru' la noi,
Joi sara,
Și m-o cerut la mama.
Mama o zis că nu m-o da
Pân-oi toarce cânepa
Cea de vară, cea de toamnă
Și-apoi să mă facă doamnă
Și doamnă am putut si
Țărancă mai bine mi-i
Și doamnă m-am putut face
Țărancă mai bine-mi place…”
Râde, apoi, înviorată: “Vezi, Dumnezeu mi-a împlinit dorința și, chiar dacă n-am eu prea multă școală, acum predau cursuri, chiar aici, la Biserica <<Sf. Dumitru>>, elevilor de la Colegiul Pedagogic <<Gheorghe Lazăr>>. Aceștia vin, în număr mare, însoțiți de profesoara de religie Ionița Timiș - și lucrul acesta îmi umple inima de bucurie. Dar ce frumos lucrează copiii… După ce-i așez după tiară, ei fac țădii (n.n. – fire) pe care le pun în suveică și țes cu ele…“ Își aruncă privirea în jur, la pereții plini cu icoane și prin încăpere, sala unde s-au ținut slujbe, în perioada când clădirea propriu-zisă nu era încă gata: “De mică mi-a plăcut să intru în biserică, la început de mână cu mama. Vara, la noi în sat, se făcea paraclis, unde preotul ținea un fel de slujbă, prilej cu care cântam cântece bisericești. De asemenea, pe drumul de întoarcere, către casă, cântam din nou acele cântece. Și, mulțam lui Dumnezeu, se vede că rugile și cânturile au ajuns până la El, fiindcă până la această vârstă am fost sănătoasă. N-am fost niciodată în spital, cu vreo boală, în afară de scurta perioadă când l-am născut, la Sighet, pe cel de-al treilea băiat al meu, Toader. Pe ceilalți doi i-am născut, cu moașă, la Bârsana. În continuare, cât oi mai trăi, de la viață nu-mi doresc altceva decât să am parte de sănătate, fiindcă întotdeauna, de la ea, pornesc toate. Acum nici nu sunt în stare să-I mulțumesc suficient lui Dumnezeu pentru câte mi-a dat până în ziua de azi…” Zâmbește, cu o satisfacție nedisimulată: “De când m-am înscris în Asociația Artiștilor Populari din Cluj, am umblat mult și prin lume. Am fost în Italia, la Varșovia, la Praga, la Pecs - în Ungaria și în Serbia – de două ori. Am văzut și America, fiindcă am un frate acolo, stabilit lângă New York, la Stamford, Connecticut. Pe atunci, când l-am vizitat eu - de sărbătorile de iarnă dintre anii 1992 și 1993 - era doar zilier, muncea pe la diverși patroni, dar acum are propria casă și făbricuță de mobilă… Îmi amintesc și astăzi cum se uitau americanii la mine, când apăream pe stradă, costumată în straiele mele maramureșene… Făceam senzație, toți mă întrebau de unde vin - și-mi făcea plăcere să le răspund că din România, țară aflată pe continentul european…“
Mă despart de Pălăguța Hodor, încântat că oamenii ca ea reprezintă “sarea pământului” – adică dau sens și savoare vieții de zi cu zi, prin pasiunile lor înalte - cu speranța că, încă mulți ani de-acum încolo, această maestră a țesăturilor va reprezenta, cu cinste, arta populară - oriunde în țară și în lume... |
